Întâmplarea a făcut ca, în urmă cu câteva zile, să îmi cadă în mână numărul 13 al revistei “Money Express”. Probabil numărul le-a fost nefast, sau nu doar atât. Săptămânalul cu pricina se autoproclamă un valoros magazin de ştiri din domeniul afacerilor. O primă observaţie: tocmai acestora le alocă un spaţiu care, cu mărinimie, poate fi numit înghesuit. Nu mi-ar fi trezit interesul lecturii dacă n-aş fi observat amplasarea pe copertă a numelui Mario Vargas Llosa, deranjantă din punctul meu de vedere, într-o revistă al cărei titlu include cuvântul “bani”. Nepotrivire de… caracter, nu altfel decât flagrantă. Cu toate acestea, materialul pe care l-am citit ulterior este, aşa cum era de aşteptat de la Llosa, de o calitate indiscutabilă. Datorită lui, am parcurs întreaga revistă. Din păcate, cu un gust amar.
La pagina de Media, Pavel Lucescu semnalează o problemă reală: românul uzual, cu alte cuvinte telespectatorul (care vizionează cu patos - neapărat în compania unei beri - orice i se oferă), îi confundă permanent pe ziarist cu analistul, pe comentatorul politic cu editorialistul ş.a.m.d. Mă rog, cu o expresie de rutină, nu prea ştie cu cine să voteze. Trecând peste faptul că, în realitate, confuzia este întreţinută chiar de mass-media, care umple până la refuz micul ecran cu “analişti” şi “experţi” (economici, financiari, politici, în comunicare, fotbal, starea vremii şi a naţiunii, drumuri, poduri, parcuri şi alte terenuri imobiliare), nu scapă atenţiei că însuşi autorul, în postura de… analist, contribuie la densitatea crescândă a fenomenului. Dacă i-am adăuga şi pe alţii, ajunşi deja Gheorghe, eiusdem farinae, avem o imagine foarte apropiată noţiunii de confuzie din… realitatea românească. Pare, de aceea, explicabil tonul cam frustrat si ofensat al articolului. Numai că autorul n-ar trebui să se supere pe sat (cum spune o vorbă din popor), ci numai pe cei care strigă mereu la ore (tv) neadecvate “lupul, băi!!!”. Ce nu pare, însă, explicabil, este limbajul economic şi de afaceri al autorului. Cu exprimări de genul “prestigiul, atâta cât o fi” sau “munceşte de-i sar capacele”, nu ar fi deloc surprinzător ca dl. Lucescu să fie asimilat cu oarecare membri ai galeriilor dinamoviste ori… rapidiste.
În rubrica de fiscalitate, Daniel Apostol explică profesional, dar pe înţelesul publicului, posibilele modalităşi de majorare a pensiilor. Articolul scris serios, de altfel, are şi o latură şocantă. Undeva aproape de mijlocul lui s-a strecurat cuvântul “angro”. Evident, se dorea “en gros”. Cu toată discreţia lui, cuvântul-fenomen a început să se lăfăie şi să capete proporţii uimitoare. Am căutat să văd dacă se dorea a fi amuzant, ironic sau în orice alt fel. Chiar am reluat articolul în întregime. Tragic. Cu toată responsabilitatea, domnul Apostol a scris “angro”. Şi aşa a rămas până în zilele noastre.
După dezamăgitoarea experienţă fiscală, am trecut la pagina dedicată politicului, cu speranţa găsirii a ceva mai calitativ. Pe lângă faptul că nu am înţeles scopul articolului, domnul Alin Fumurescu (Doamne, nimic nu e întâmplător!) pare a nu dori să transmită decât că e familiar cu un amalgam de nume mari: John Locke, Sfântul Augustin, Edmund Burnet, Cicero, Isaac Le Chapelier, Hegel, Thomas Carother şi William Brandt. Aproape sigur domnul Fumurescu n-a jucat ping-pong cu sus-numiţii, când aceştia erau de vâsta Fumurescului, adică mici. În ce scop, atunci, acest “schimb de mingi”? Des întâlnită în rândul celor incapabili să emită teorii proprii, citarea sau parafrazarea unor surse a devenit o tehnică dezagreabilă, care nu e întrecută decât de copy-paste. Chiar şi consultarea cărţii de telefoane presupune anumite reguli, darămite invocarea unor biblioteci de filosofie, religie şi politologie. Simtă-se cine vrea. Cu tot regretul, adresarea “coane Fănică”, îndreptată spre cititori, nu este şi nu poate fi deloc amuzantă în acest context.
La Arts & Life am găsit un interviu cu doamna Saviana Stănescu. O doamnă în adevăratul sens al cuvântului, care, în urma experienţei de peste Ocean, reuşeşte să nu ponegrească imaginea teatrului sau a cinematografiei din România. Cu o exprimare elegantă, doamna Stănescu îşi face apologia discret şi fin. Merită citit.
În pagina a noua, …cireaşa de pe tort: reclama nou-născutului site al Academiei Caţavencu. Surpriza constă în formularea plină de încredere “Userii noştrii (sic!) sînt mai inteligenţi decât ai lor”. Pardon şi fenomenal. Abundenţa greşelilor gramaticale pe un singur rând (şi acela scurt) e înfiorătoare şi condamnabilă. E discutabil cum s-a ajuns la concluzia că anume useri sunt mai inteligenţi decât alţii, având în vedere că aprecierea e făcută de un agramat. Chiar nu citeşte nimeni această publicaţie nici înainte de tipar?
Spre deosebire de ceea ce obişnuia, România Literară a publicat un spectacol grotesc în numărul apărut în 10 august. E vorba, bineînţeles, de articolul “Barbu Cioculescu - o convorbire cu Gheorghe Grigurcu”.
Barbu Cioculescu este (aşa cum nu se sfieşte să arate România Literară) poet, prozator, eseist, critic şi istoric literar. Ce se afirmă, pe drept cuvânt, despre oamenii polivalenţi este că nu fac performanţă în niciunul dintre domeniile în care activează. Cioculescu nu face excepţie. Totuşi, nu putem ignora faptul că este un articol aniversar, aşa că îi urăm domnului Cioculescu “La mulţi ani!”, cât se mai poate.
Lipsa de naturaleţe a interviului e dată şi de inconsecvenţa adresării. Grigurcu începe interviul cu formula “stimate domnule Barbu Cioculescu”, urmatoarele întrebari fiind puse într-o notă mult mai personală. Evident, formula de început contrastează şi cu unul din răspunsurile lui Cioculescu, precedat de “dragă prietene”. Citind interviul, nu poate scăpa atenţiei cititorului vechea amiciţie între cei doi. Inevitabil, oamenii de calitate similară se asociază.
De la o persoană atât de implicată în fenomenul literar ne-am putea aştepta să nu îşi murdarească mâinile prea mult cu politica. În acest caz, o gravă eroare. Articolul este inundat de aluzii politice. Chiar şi când vorbeşte despre calul fiicei sale, nu se poate abţine a se mândri cu vecinătatea acestuia cu calul doamnei Băsescu; probabil această vecinătate este vazută drept o mare onoare.
De-a dreptul dezgustătoare este sugestia, deloc discretă, că Fănuş Neagu ar fi avut implicare în cenzura practicată inainte de ‘89; la fel şi evidenta ranchiună pentru succesul lui Nichita Stănescu. Dacă tot vorbeste despre cai, domnul Cioculescu ar putea realiza că, afişând o asemenea atitudine, el însuşi apare ca un căţeluş care încearcă să muşte de gleznă calul în galop. Ce ii lipseşte domnului Cioculescu este eleganţa caracterului. Ce ii prisoseşte domnului Grigurcu este limbajul bombastic, probabil alimentat de extazul generat de distinsa companie. Împreună au reuşit să poarte acest dialog hidos, cu aer de şuetă între doi pensionari plictisiţi. Verbul de origine populară, “a hălădui”, ar trebui să îndreptăţească afirmaţia că persoana care întreabă despre clasici dacă hălăduiesc nu poate fi altceva decât un ţăran, în sensul (din păcate) peiorativ al cuvântului. Presupunerea nu este hazardată.
Condamnabil este că interviul a reuşit să transforme România Literară într-un spaţiu în care scriitorii îşi exprimă opiniile politice. Pentru că, potrivit definiţiei, românul “veritabil” se pricepe la fotbal şi la politică. Dar cum fotbalul n-ar fi avut loc în două pagini, este de aşteptat un interviu aniversar al lui Grigurcu, să trateze subiectul neglijat.
Cu ipocrizie, Cioculescu vorbeşte despre “primitivismul cultural” al societăţii şi cenzura ante-decembristă, în timp ce, în prezent, profită de lipsa acesteia pentru a transforma o publicaţie de literatură în una în care îşi poate exprima nestingherit simpatiile şi antipatiile politice. Romania Literară, oarbă sau indolentă în această vară, a permis publicarea unei asemenea nuci în peretele său, care până de curând era vertical.
Ca noţiune generală, alcoolul a devenit foarte hulit. Cei care se manifesta atât de vehement împotriva alcoolului uită să mai ia in calcul şi proprietăţile lui pozitive.
Principalul atribut al alcoolului este cel social. Alcoolul apropie oameni necunoscuţi. Când lumea a devenit atât de agitată încât totul trebuie să se întample repede, apropierea este grăbită de alcool. În faţa unui pahar de vin socializezi mai uşor decât în faţa unei ape minerale, mai ales când e vorba de oameni în prezenţa cărora nu eşti chiar în largul tău: oameni noi, oameni care te indimidează, oameni care te enervează, etc. Îmblânzeşte simţurile şi dilată timpul suficient cât să devină, dacă nu plăcut, măcar suportabil; e o scuză perfectă pentru orice greseală.
Alcoolul este una dintre cele mai vechi invenţii. Din timpuri străvechi, fructe sau cereale au fost puse la fermentat pentru a obţine alcool. În combinaţie cu unele medicamente uzuale, capătă efecte nebănuite.
Se foloseşte cu succes şi la gatit. Ce-ar fi o friptură fără vin? Sau, acum câteva decenii, ce era un ceai fără rom?
Fără vodcă, ruşii ar fi doar niste sloiuri umane acoperite de căciuli cu urechi, iar vecinul meu de palier ar fi doar un alt dobitoc care îşi bate nevasta. Aşa, are motiv. Fără gin, lămâia ar fi doar o acritură, iar fotbalul fără bere ar fi un fel de handbal cu piciorul. Un podium la Formula 1 cu suc de mere în loc de şampanie…?? Saint-Bernarzii fără butoiaş la gât? Împărtăşania cu Cola? Avem nevoie de alcool.
Avem nevoie de alcool şi pentru că o mare parte din banii de la buget sunt accizele aplicate lui. Şi pentru că majoritatea ţăranilor au ţuica (neimpozitată) drept “combustibil”; legumele (încă) naturale se datorează numai ţuicii.
Stârneşte imaginaţia, înceţoşează privirea, dezleagă limba. Fără alcool, n-am mai avea crimele cu toporul, din Moldova, de la ora 5. Familia cu 7 copii nu l-ar mai face si pe al 8-lea. Criminalul treaz nu are scuză. Poetul non-alcoolic n-are farmec.
În urmă cu câteva luni a murit un unchi al meu. Leucemie, fără alte detalii. Am ajuns acasă, în aceeaşi zi, şi am aflat că o vecină din blocul de vis-a-vis s-a sinucis sărind de la balcon. Seara am povestit câtorva prieteni ce s-a întamplat, uitând să mai menţionez şi leucemia. Adică spun “azi a murit un unchi, şi o vecina s-a aruncat de la balcon”. Ce m-a frapat a fost atitudinea tuturor. Am menţionat un unchi (a se citi “familie”) şi o vecină. Întrebarea care a plecat de pe buzele tuturor a fost: “vaaai, săraca femeie, dar ce-a avut??”. Adică ea a avut ceva? Pitici pe creier, isterie acută, ce-ar fi putut avea?? A lăsat în urmă un copil de 17 ani, traumatizat, propriul ei fiu; pentru că a găsit de cuviinţă să sară chiar pe gardul blocului (pagubă administrativă), a mai lăsat şi o imensă baltă de sânge, şi bucăţele de oase pe asfalt, plus o zonă ocolită mult timp chiar şi după curăţare. Şi alţii copii traumatizaţi (ai vecinilor), care au văzut-o în “admirabila” stare. Din punctul meu de vedere, sinuciderea ca spectacol e condamnabilă. Pot înţelege nevoia cuiva de a-şi curma viaţa, dar nu pot înţelege de ce trebuia să facă din asta un act atât de public. Se putea spânzura în baie, putea înghiţi un pumn de somnifere, etc. Metode care ar fi lăsat sinuciderea ceea ce ar fi trebuit să fie de la început: un act personal, care să nu oripileze oameni ce nu au cerut implicarea.
În mod firesc, toţi unchii mor, aşa că nimeni nu s-a sinchisit să întrebe şi ce a avut el.
Din nou, femeia a ieşit la rampă. Chiar şi după moarte, a rămas răsfăţată. “Biata de ea, sărăcuţa, etc”. Bărbatul, bolnav şi tăcut, doar a murit. La urma urmei, nimic special. Nici măcar nu merita să întrebe cineva “ce a avut el?”. Se presupune că el a murit aşa… fără probleme. “S-a întâmplat, pur şi simplu”. Pentru că nu s-a sinucis, nici nu prezintă interes motivul morţii lui.
Ea a murit, el a murit. Cu toate astea, ea a câştigat. Te face să te întrebi dacă decenţa mai e apreciată, sau trebuie să faci un ultim gest de “adio” care să îţi garanteze permanentizarea imaginii în rândul celor care te-au cunoscut.
Mi-aduc aminte de perioadele din liceu în care trăiam numai pentru (şi în) Studio Cassandra. Cred că în clasa a IX-a sau a X-a (?) aveam cursuri de la prânz până seara. Şi nu stăteam aproape niciodată până la sfârşit. Împreuna cu o altă visătoare, chiuleam 4 zile pe săptămână ca să mergem la Cassandra. Luni, miercuri, joi şi vineri fremătam să se facă ora 17:50, să zburăm spre “piesă”. Marţi nu, fiindcă aveam chimie cu o scorpie. Înainte de “program”, o sticlă de Pepsi de 1 litru şi două sandwich-uri de la Gregory’s erau consumaţia absolut necesară pentru doua stomacuri nerăbdatoare de teatru.
În Cassandra era gratis. Păcat că s-a închis. Nu ştiu unde se mai duc acum elevii de liceu. Sau unde se mai pot duce atât de des. Poate se duc o data pe săptămână… la teatre cu actori consacraţi, la care trebuie să plăteşti.
Cassandra era un dezmăţ al spiritului. Îmi aduc destul de bine aminte de KMRL, o piesă care m-a dat peste cap acolo. Şi au mai fost multe altele. Se stătea .. cum nimereai. Mai în faţă sau mai in spate, în funcţie de ora la care ai venit. Daca veneai târziu, era îmbulzeală. Nu conta niciodată. Toată lumea avea loc. Dacă nu se mai putea, mituiai plasatoarea şi te lăsa să stai la balcon, pe scară. De acolo se vedea prost. Şi nu se chicotea. Nici când mergeam în grupuri mai mari, nimeni nu tulbura “momentul”. Poate şi pentru că actorii erau doar cu câţiva ani mai mari decât noi. Poate şi pentru că uneori câte un actor se ridica de pe scaun din mijlocul publicului, absolut neaşteptat, şi se repezea pe scenă. Tot un tânăr, la fel de mistuit de vise, şi respectat pentru că ne făcea să simţim.
Eu am crescut în Cassandra. Ajungeam acasă târziu, făceam duş, mă schimbam în pijama şi mă uitam in oglindă. Ce zâmbete! Mereu, după serile de la Cassandra, zâmbeam sincer oglinzii de la baie. Niciun alt teatru nu mi-a mai oferit rictusuri atât de persistente. Deşi am plătit, şi am stat pe scaun la fel de cuminte.
E prima dată când caut Cartea Ascunsă, din programul “Schimb de Cărţi” al lui Gramo (să zic “al Gramoşilor”, “al Gramilor”, sau vreo altă variantă??) şi, culmea, am găsit-o! Adică nu a ajuns nimeni înaintea mea acolo. Ta-naaaa! Norocul începătorului! Anunţ şi pe această cale că “Zile Birmaneze” de George Orwell se află la mine pe birou şi am citit deja câteva pagini. Apoi am părăsit-o ca să vin să anunt ridicarea ei (de fapt coborârea, dar vă povestesc puţin mai târziu). De bucurie că am gasit-o - nu, de fapt nu de asta, ci m-am pregătit de când am plecat de acasă - am ascuns şi eu o carte. Tot în zona unde am găsit şi “birmanezele”.
Pentru a ajunge la cartea ascunsă de mine, se intră tot pe unde a aratat Gramo (scuze că mă adresez vouă la singular), adică pe Strada Frumoasa, dinspre Victoriei. În dreptul numărului 36, strada Frumoasă se intersectează cu Intrarea Frumoasă (la dreapta).
Se trece de casa cu numărul 2, şi imediat după ea se vad uşile roşii ale unui garaj (cred). Observaţi ţeava galbenă, de gaz, de pe peretele din stânga:
Ţeava de gaz intră în casă printr-o spărtură. În partea de sus a spărturii, între ţeava de gaz şi perete, se află “Cântecul Nibelungilor”, într-o pungă albă de Carrefour (oops, nu intenţionam să fac reclamă la nimic, doar s-a întâmplat să fie singura pungă disponibilă, iar locul era cam prăfuit).
În timp ce executam mirifica fotografie (ultima), crezându-mă singură în zonă, m-a interpelat o doamnă (nici n-am auzit-o venind):
- Ce pozezi acolo?
- Îîîîî… crăpături (notă către sine: “sigur m-am înroşit!!”).
- Pentru ce?
- … … … Arhitectură! (puah, ideea salvatoare!)
- Aaaa! (cred c-am convins-o)
Fotografiat demonstrativ, cu priviri atente şi interesate, şi alte crăpături. Doamna se uita în continuare la mine, nu părea că vrea să plece curând. Eram suspectă. Şi e vacanţă!
- Locuiţi aici?
- Da, casa a fost renovată după ‘77, … (mi-a mai povestit ceva, vreo 5 minute, dar n-am mai reţinut nimic, mi-era frică de parcă mă prinsese poliţia în flagrant).
@Gramo, din nou: Presupun că sunteţi excesiv de înalţi (poate G a luat-o pe Ramo în spate şi a pus cartea sus). Eu am 1,67 m înălţime, şi uşa deasupra căreia se afla cartea voastră e foaaarte înaltă. M-a bătut un gând să mă caţăr pe uşă (am facut un pic de escalada în “tinereţe”, sic!), dar mi-a fost teamă să nu sparg geamurile; şi se auzea cineva vorbind, mai în spate, în curticică. Aşa că nu m-am căţărat, ci am pus butoiul de gunoi pe scară. Cam aşa:
Bine, râdeţi cât vreţi. Dovada că am luat cartea:
Pe cel (sau cea) care va lua “nibelungii” îl/o rog să anunţe aici sau pe “Schimb de Cărţi”.
PS: am pus butoiul la loc.
Protejarea Intimităţii şi Libertăţii
Publicat august 8, 2007 General , un fel de Politic 0 ComentariiÎn contextul deturnărilor de avioane, mulţi americani s-au declarat dispusi sa renunte la libertatile civile in numele sigurantei. Declaratia a fost facuta pe un ton atat de convins incat acest troc pare sa se fi indeplinit deja. Articol dupa articol trateaza balanta dintre intimitate si siguranta, punandu-se in discutie daca diversele cresteri ale securitatii merita pierderea intimitatii si libertatii civile. Rar, insa, se pune in discutie daca aceasta corelatie este una valida. Siguranta si intimitatea nu sunt cele doua parti opuse ale unui balansoar. Aceasta asociere este simplista si menita sa induca in eroare. Este usor si rapid, dar mai putin eficient, sa cresti securitatea reducand libertatea. Cele mai bune metode de crestere a sigurantei nu vin cu costul libertatii si intimitatii. Este usor de demontat argumentul ca siguranta costa libertatea. Inarmarea pilotilor, blindarea usii carlingii si predarea de cursuri de aparare catre insotitorii de zbor sunt doar cateva exemple de masuri de siguranta care nu influenteaza intimitatea sau libertatea individiului. La fel sunt si identificarea mai buna a lucratorilor care intretin aeroporturile, sau a situatiilor care forteaza avioanele sa aterizeze pe cel mai apropiat aeroport, si chiar personal inarmat care sa calatoreasca in avion la fiecare zbor. Masurile de securitate care reduc libertatea sunt cel mai des intalnite cand cei care au realizat sistemul nu au luat in calcul siguranta de la bun inceput. Sunt un fel de plasturi, si dovedesc planificarea defectuoasa a securitatii. Cand siguranta este introdusa intr-un sistem, ea poate functiona fara a forta oamenii sa renunte la libertatile lor. Toate investigatiile criminalistice se fac cu vizionarea inregistrarilor camerelor de supraveghere. Versiunea non-tehnologizata este interogarea martorilor. In investigatia referitoare la 9-11, FBI se uita la casetele din aeroporturi, cataloage cu pasagerii liniilor aeriene, registre ale scolilor de zbor, inregistrari economice, etc. Si cu cat examineaza mai bine aceste inregistrari, cu atat mai eficienta va fi investigatia. Exista criminali si teroristi care doar copiaza, fac ce au vazut facandu-se cu succes inaintea lor. La scara larga, acestea sunt actiunile pe care drasticele masuri de siguranta au incercat sa le previna. Dar mai exista si atacatori inteligenti, care descopera moduri noi de actiune. Asta s-a vazut pe 9-11. Costurile sunt mari, dar se poate construi un sistem care sa protejeze impotriva atacurilor similare, insa nu exista garantii pentru eventuale atacuri viitoare diferite. Problema nu este obtinerea de date, ci decizia referitoare la cele care merita analizate si interpretate.
Toata lumea lasa o urma pe masura ce inainteaza in viata, si legea poate dispune cercetarea acelor inregistrari, cu mandat. FBI-ul a descoperit identitatea teroristilor si ultimele luni din viata lor, atunci cand au aflat unde trebuie sa caute. Daca ar fi capitulat si ar fi conchis ca nu stiu cine este vinovat, ar fi putut avea nevoie de mai multe date de supraveghere. Dar nu au facut-o, si nu au. Mai multe date ar putea fi chiar contra-productive. CIA si NSA au fost criticati pentru ca s-au bazat prea mult pe date stricte si insuficient pe inteligenta personalului. Oamenii sunt dispusi sa renunte la libertati in schimbul unor promisiuni vagi de siguranta pentru ca sunt convinsi ca nu au de ales. Ceea ce nu li se spune e ca le pot avea pe ambele, dar ar insemna ca ei sa spuna “nu” cererii de putere a FBI-ului. Introducerea securitatii in sisteme de la inceput, in loc sa i se faca loc, daca se poate, la sfarsit, ar oferi siguranta dorita, in timp ce libertatile civile s-ar pastra.
Evenimentele din 9-11 au demonstrat nevoia Americii de a-si concepe din nou infrastructurile publice pentru securitate. Ignorarea acestei nevoi ar insemna o alta tragedie.
Am găsit AICI un articol de Mircea Mihaieş, căruia doresc să îi răspund.
“Cu batranii care au votat pentru PSD am ajuns chiar la un proces. „Oierii mintii” raspanditi prin provincia americana vad si acum in mine un element periculos pentru poncifele „corectitudinii politice”, pe care ei le consuma pe paine.
Dar toate aceste categorii mi se par de-a dreptul benigne fata de motociclisti.”
V-aţi gândit vreodată că e posibil chiar ca şi unii motociclisti să fi votat în favoarea PSD? Nu ştiu dacă au votat sau nu, dar va întreb… ar trebui decapitaţi? Poate ar trebui să facă toţi o listă, să v-o trimită, spre a suporta consecinţele acestei impertinenţe? Se numeşte libertate de opinie, de care dumneavoastră vă bucuraţi din plin. Numai că poziţia de profesor v-a oferit senzaţia de deţinător al adevărului absolut. Păcat, aţi fi putut avea această senzaţie şi fără să “îmbogăţiţi” minţile studenţilor cu afirmaţii de genul “PSD-ul e rău, motocicliştii sunt răi, noi vrem proces”. Era suficient să vă închideţi în baie şi să repetaţi în faţa oglinzii.
“Din fericire, in Romania fenomenul n-a luat inca proportii de masa. Dar chiar putini fiind, motociclistii reprezinta un pericol considerabil. Ceea ce te frapeaza la individul calare pe motocicleta, atunci cand trece pe langa tine ca o sageata, nu e viteza, ci nesimtirea. El intrupeaza genul respingator care, la o coada la bilete, la un ghiseu, la un examen se „baga” inainte, convins ca universul exista pentru a-l servi pe el.”
De ce “din fericire”? Toată Europa încearcă descongestionarea traficului, încurajând transportul pe motociclete, motoscutere şi biciclete, numai dumneavoastră pare să vă convină de minune poluarea. Nici nu e de mirare, doar am constatat deja cât sunteţi de intoxicat. Nu pot, totuşi, să nu vă felicit pentru incredibilul spirit de observaţie care vă permite să vedeţi nesimţirea cuiva chiar şi atunci când acesta se deplasează “ca o săgeată”. Pentru că aţi afirmat “ATUNCI CÂND trece pe lângă tine ca o săgeată, te frapează nesimţirea”. Dacă se poate, vă rog să dezvoltati ideea nesimţirii săgeţii. Probabil că şi alţii vor simţi nevoia să îşi schimbe titlurile lucrărilor în funcţie de această proprietate. Vom avea, de pildă, “Zbor în bătaia săgeţii nesimţite”.
Observ că menţionaţi coada de la bilete, unde motociclistii provoacă neplăceri. Dacă vă referiti la cozile de bilete pentru transportul în comun, e clar de ce nu aveţi cum vedea acolo aceste persoane. Autobuzul nu e chiar “săgeată”. Dacă vă referiţi la coada de la cinematograf, vă asigur că de acum înainte nu veţi mai întâlni motociclişti acolo. Filmele se pot descărca şi de pe internet, iar “respingătorii” nu îşi doresc să frecventeze locuri în care i-aţi putea inoportuna cu prezenţa. Cu certitudine dumneavoastră nu vă puteţi referi la cozile la bilete de la teatru, pentru că niciodată nu s-a semnalat prezenţa unui domn cu ochelari de cal în hol sau în sală.
“Incapabil de altceva, infecteaza mediul inconjurator cu bacteriile unei boli incurabile: nesimtirea motorizata.”
… Spre deosebire de dumneavoastră, care o promovaţi cu succes pe cea pedestră.
“Motociclistii sunt, in general, oameni tineri, ba chiar adolescenti abia iesiti din liceu - intr-un cuvant, fiinte care nu aveau cum sa interiorizeze ideea de raspundere sociala. Ei nu se inchina zeului-ratiune, ci calului-putere incalecat cu o aroganta pe cat de dezgustatoare, pe atat de prizata in grupul din care fac parte.”
Sunteţi scuzabil doar datorită vârstei, implicit a posibilei senilităţi. Tinereţea nu este o boală sau o cicatrice, decât privită prin ochii unui frustrat care trage plosca în urma lui. Tinerii nu se închină calului-putere, ci il fac pe el să li se închine. Asta în primul rând. În al doilea, zeul-raţiune nu pare a fi nici obiectul dumneavoastră de cult, ci mai degrabă Statul de Plată. Scrieţi despre aroganţă cu o ipocrizie cel putin dureroasă. Cu toate astea, trebuie să ştiţi că vârsta motociclistilor variază între 16 şi 70 ani. Motocicleta este un mijloc de transport, nu neapărat un apanaj al vârstei fragede. Un nume care sigur vă este cunoscut este Călin Popescu-Tăriceanu. Alt nume care ar putea să sune un clopoţel în vidul ce-l purtaţi pe umeri este Dan Bittman.
“N-am vazut o statistica a accidentelor de circulatie provocate la noi de motociclisti.”
Daca aţi fi studiat o asemenea statistică, aţi fi privit lucrurile din alt unghi.
“Dar stiu foarte bine ce stres induc soferilor, ce crispare se instaureaza atunci cand, din dreapta si din stanga, tasnesc tot felul de purtatori de casti lucioase, tocmai bune sa ascunda micimea creierelor.”
Înainte de obţinerea examenului de conducere, se susţine un test psihologic. Din păcate, acesta nu reuşeşte să “cearnă” toţi stresaţii şi toţi crispaţii, astfel încât unii dintre ei ajung pe străzi cu volanul în braţe. Dacă sunt crispaţi la vederea unei motociclete, gândiţi-vă numai ce stop cerebral îi poate lovi la vederea unei basculante. Casca are scopul de a proteja creierele de dedesubt, creiere care au valoare pentru posesorii lor şi pentru instituţiile şi organele care au impus această regulă. Dacă sunteţi atât de ferm convins de valoarea encefalului din dotare, vă sugerez să încercaţi impunerea portului de cască de protecţie şi în rândul profesorilor universitari de la facultatea unde predaţi. Nu deznădăjduiţi, toţi avem o şansă! Casca dumneavoastră poate să fie mată. De dedesubt, fruntea înălţată de calviţie luceşte suficient.
“Faceti o ancheta printre soferi si veti afla cum stau lucrurile cu adevarat.”
Dumneavoastră aţi făcut o ancheta printre şoferi? Doar printre şoferii de TIR şi microbuz? Aceiaşi care v-au împrumutat, cu generozitate, ideile?
“Motociclistul nu circula, ci se furiseaza.”
Nu scrieţi, ci flegmaţi.
“El nu respecta regulile majoritatii, ci le scurtcircuiteaza, batandu-si joc de „conformismul” celorlalti. El nu permite, nu admite si nu-si imagineaza ca datoreaza vreo urma de respect participantilor la trafic.”
Dimpotrivă, motociclistul ştie la ce risc se expune, şi respectă ceilalţi participanţi la trafic tocmai pentru că ţine cont de propria vulnerabilitate. Nu rişti să superi un taximetrist pălmaş, când ştii că poate trage de volan şi vei ajunge sub roţile lui.
“Ce ma scoate din minti la motociclisti nu e, pana la urma, agresivitatea stilului de-a conduce sau viteza prosteasca”
Spuneţi că vă scoate din minţi? Mă întreb ce reacţie vă produce o posibilă întrebare stupidă, adresată de un student. Poate Ministerul ar trebui sa analizeze mai atent starea sănătăţii psihice a cadrelor didactice. Accidente se pot întâmpla oricui. Consider studenţii timişoreni în pericol.
Cu siguranţă, dumneavoastră conduceţi cu o viteză inteligentă şi doctă. Există o zicală destul de veche… “gura bate dosul”.
“Nici macar dispretul pe care ti-l arata cand trec pe langa tine ca nalucile.”
În ce s-a concretizat dispreţul arătat dumneavoastră de una dintre aceste năluci? Aţi fost, cumva, gratulat cu ridicarea unui anume deget, sau pur şi simplu, datorită unui complex de inferioritate v-aţi simţit dispreţuit? Stăteaţi cumva pe trecere deşi semaforul pentru pietoni avea culoarea roşie?
“In fond, oricine isi ia un carnet de conducere face pact cu o lume obiectiv „anormala”.”
Stau şi mă uit la carnetul meu de conducere, pe care tronează zâmbitoare şi categoria “A”. Şi nu-mi aduc aminte să fi făcut un pact cu nimeni, decât cu mine însămi, când mi-am promis să îmi păstrez integritatea fizică.
Se poate, însă, ca dumneavoastră să fi semnat un pact cu “regimul apus”, pentru a primi fantasticul drept de a conduce cu mândrie Lada familiei. Acea lume era, într-adevăr, anormală. Sau poate nu aţi semnat acel pact, rămânând (datorită instabilităţii psihice manifestate mai sus) un simplu pieton. În fond, chiar şi “secu” ar fi putut impune standarde.
“Ce mi se pare inacceptabil e zgomotul infernal produs de motociclete. “
O posibilă explicaţie ar fi că aţi umblat recent la reglajul aparatului auditiv…
“Turate la maximum”
Cum aţi ajuns la această concluzie? Mereu se poate “mai mult”…
“ele sunt niste vehicule ale Apocalipsei, menite sa te zgarie pe creieri, sa-ti ridice stomacul in gat si sa faca tamplele sa-ti pulseze spasmodic.”
Pentru aceste simptome adresaţi-vă unui medic. Nu îmi permit să emit opinii neavizate. Suspectez o malformaţie a stomacului.
“Si atunci, cum sa vezi in cimitirul pe doua roti doar sora motorizata a bicicletei?”
Cum si unii văd în dumneavoastră o persoană capabilă să exprime o opinie. Ştiu, întrebarea era retorică, dar nu m-am putut abţine…
“El e o excrescenta a omului primitiv, a neamului-prost, a complexatului care incearca sa atraga atentia asupra lui. Daca tot nu-l ajuta mintea, macar caii-putere de sub sezut sa-ti arate ce poate!”
La fel cum diploma dumneavoastră este o întâmplare nefericită. Îi compătimesc pe cei cărora pretindeţi că le “luminaţi minţile”. Dacă tot n-aţi putut scrie nuvele, măcar articolele de prost-gust să vă aducă în atenţia publicului…
“Restrictionarea accesului la motocicleta ar trebui, din acest motiv, sa devina o prioritate a organizatiilor, ONG-urilor si partidelor care fac bani vanturand idei ecologice. Motociclistii murdaresc, uratesc si insulta mediul inconjurator mai mult decat oricare dintre vehiculele aflate in uz. Ar trebui inceput cu marirea drastica a taxelor de import si continuat cu sporirea impovaratoare a impozitelor. “
Vă rog să mă scuzaţi că repet această idee, dar poate ONG-urile sau orice alte organe abilitate ar trebui să studieze starea psihică a profesorilor.
Motocicliştii nu pot murdari, pentru simplul motiv că, purtând acea “cască lucioasă” nu pot fuma, implicit nu pot arunca chiştoace, nu pot consuma băuturi sau mâncăruri ale căror ambalaje să le arunce pe geam, şi nu pot transporta gunoaie în remorcă sau portbagaj. Şi dacă mai sus tot vorbeaţi de dispret afişat public, câţi motociclişti aţi văzut cu burţile pe afară, cu degete-cârnaciori “înnobilate” cu câte un ghiul plin de stil şi mâncând seminţe ale căror coji le scuipă pe strada?
“In plus, as propune examene psihiatrice si teste psihologice de-o extrema severitate. “
Câte din ele aţi promova fără a cumpăra răspunsurile?
“Daca tot ne sparg timpanele, macar sa plateasca pentru asta!”
Care e preţul dumneavoastră? Întreb pentru că, poate, unii ar fi dispuşi să plătească …
“Nu sunt, nici pe departe, un dusman al vitezei sau un refulat care, daca nu e el capabil sa faca o isprava, incearca s-o interzica.”
O greşeală comună în rândul ignoranţilor este să asocieze motocicletele numai cu viteza. În orice caz, vă contraziceţi, mai devreme vă deranja viteza “prostească”, de “săgeată”. Vă aduceţi singur elogii nemeritate. Mai bine lăsaţi-i pe alţii să aprecieze cât de refulat sunteţi. În fond, este foarte vizibil. Iar capacitatea de a face “o ispravă” nu aţi demonstrat-o, decât în măsura în care consideraţi o isprăvnicie acest articol înjositor pentru un om de la care se aşteaptă o deschidere intelectuală.
“Nu e nici normal, nici acceptabil - si n-ar trebui sa fie nici „politically correct” - ca o mana de nesimtiti umflati de adrenalina sa terorizeze oameni care n-au nicio vina ca s-au nascut si traiesc in universul plin de halucinatii al unor complexati. Nicio libertate de pe lume nu-ti da dreptul sa calci in picioare libertatea altuia. Inclusiv libertatea de a ramane cu timpanele intregi si nervii nezdruncinati.”
N-ar trebui să fie acceptabil ca un frustrat cimentat în spatele unei catedre mizere, care se bucură (pe nedrept) de o oarecare credibilitate, să emită opinii nefavorabile asupra unei întregi categorii sociale, mai ales când există covârşitoare argumente împotrivă. Nicio libertate a cuvantului nu vă mai poate scoate din groapa în care v-aţi aruncat cu capul înainte. Printre motociclişti se numără medici, profesori, avocaţi, jurnalişti, economişti, etc. Ei sunt oameni care conştientizează răspunderile sociale mai mult decât dumneavoastră, care nu v-aţi putut măcar controla pornirile psiho-agresive.
O zi ca oricare alta, numai că a plouat… 
iar pe stradă era atât de urât…
încât şi maidanezul s-a supârat şi a plecat
să-l caute pe ăsta micu’:
Într-o parcare goală… un “ROK”-er nu vrea decât pe trotuar şi un începator lung cât un “BOA” ocupă doua locuri. 
Şi ghişeul de asigurări RCA e închis… 
Foarte aproape, linia subacvatică de tramvai…
Acelaşi tramvai pe care-l aşteptau şi “balerinele”:
În ultima vreme, aşa arată romantismul:
Un semafor
Terenul de joacă al cârtiţelor
Lângă Cheiul Benzii 1, Olteniţei
Viitorul sună bine
Din nou, trotuarul şi banda 1:
Şi-o “broscuţă” lângă atâta apă…
Natură îngropată
Pe scurt, o lucrare de nota
Sau e de …?
Păcat că REBU n-are şalupă:
La loc de cinste-i aşezat…
Zi de doliu la bodega muncitorilor
Vecinul meu Integrat Spiritual în Absolut e acasă.
O bărcuţă rătăcită
Şi cursul de târnăcop-blândeţe:
Ia şi circulă, dacă ai pe unde
Dacă vrei să dai un telefon…
Afli că “aici sunt banii Dvs.”:
Mai bine tragi pe dreapta şi te culci
Că oricum nu poţi să ieşi din parcare:
Şi nu uita să ai grijă de lucrurile cu adevarat importante!!
Am constatat că există oameni care mă deranjează, dar pe care nu mă pot supăra. Există anumiţi bătrâni care îţi inspiră o formă ciudată de respect, pe care nu o poţi ocoli şi nu ţi-o poţi explica, dar în acelaşi timp te incomodează ceva la ei. Şi respectul începe să facă loc unui discret sentiment de milă. E trist să vezi “ce ajung oamenii”. Pe unii îi cunosc de când erau mai tineri, de când nu mă deranjau, de când nu aveau insistenţa specifică bătrânilor. Nu aveau ochii umezi şi nu ma făceau să mă intimidez de bătrâneţea lor. Alţii îmi displac din cauza mirosului lor de… lapte. Unii bătrâni miros a lapte. Nu ştiu cum să îi tratez, nu înţeleg de ce îmi e ruşine de privirea unui cerşetor care tace… Cei care cerşesc discret mă îndepărtează prin atitudinea blazată. Cei care nu o fac, dar arată ca şi cum ar avea nevoie, mă intimidează. Cei care cer în mod evident şi sonor îmi provoacă repulsie. Din toate aceste motive, nu prea dau bani cerşetorilor. Momentele în care pot să le ofer ceva sunt acelea în care reuşesc să trec peste jena pe care o simt când întind un ban unui cerşetor tacut, cu ochi roşii şi mâna ridată şi mă rog să nu mă atingă când le pun moneda în palmă. Cerşetorii mă fac să-mi fie ruşine de mine, nu neapărat să am un sentiment de vină pentru ce am (foarte puţine din lucrurile pe care le am sunt câştigate de mine). Senzaţia de policlinică. Bătrânii care stau pe hol, înghesuiţi pe o băncuţă, care se uită rece sau care încep discuţii interminabile despre “de ce era bun Ceauşescu”. De ce atâţia bătrâni trăiesc în mizerie şi se complac în ea? Pe unii îi vezi că au renunţat la demnitate şi îi ocoleşti instinctiv. Când nu ai cum, încerci măcar să le eviţi privirea. Şi stai în picioare, ca ultimul condamnat la tinereţe, când în jurul tău bătrâneţea îşi etalează rănile cu mândrie. Singurul lucru pe care îl mai poţi face e să te rogi să nu traieşti cât au trăit ei, ca să nu stârneşti şi tu, altcuiva, aceleaşi sentimente. Nu e aşa că ţi-e jenă să-i spui unui bătrân că ai salariu “n” milioane, când el mărturiseşte umil că din pensia de 200 RON economiseşte pentru propria înmormântare?
