Mi-aduc aminte de perioadele din liceu în care trăiam numai pentru (şi în) Studio Cassandra. Cred că în clasa a IX-a sau a X-a (?) aveam cursuri de la prânz până seara. Şi nu stăteam aproape niciodată până la sfârşit. Împreuna cu o altă visătoare, chiuleam 4 zile pe săptămână ca să mergem la Cassandra. Luni, miercuri, joi şi vineri fremătam să se facă ora 17:50, să zburăm spre “piesă”. Marţi nu, fiindcă aveam chimie cu o scorpie. Înainte de “program”, o sticlă de Pepsi de 1 litru şi două sandwich-uri de la Gregory’s erau consumaţia absolut necesară pentru doua stomacuri nerăbdatoare de teatru.
În Cassandra era gratis. Păcat că s-a închis. Nu ştiu unde se mai duc acum elevii de liceu. Sau unde se mai pot duce atât de des. Poate se duc o data pe săptămână… la teatre cu actori consacraţi, la care trebuie să plăteşti.
Cassandra era un dezmăţ al spiritului. Îmi aduc destul de bine aminte de KMRL, o piesă care m-a dat peste cap acolo. Şi au mai fost multe altele. Se stătea .. cum nimereai. Mai în faţă sau mai in spate, în funcţie de ora la care ai venit. Daca veneai târziu, era îmbulzeală. Nu conta niciodată. Toată lumea avea loc. Dacă nu se mai putea, mituiai plasatoarea şi te lăsa să stai la balcon, pe scară. De acolo se vedea prost. Şi nu se chicotea. Nici când mergeam în grupuri mai mari, nimeni nu tulbura “momentul”. Poate şi pentru că actorii erau doar cu câţiva ani mai mari decât noi. Poate şi pentru că uneori câte un actor se ridica de pe scaun din mijlocul publicului, absolut neaşteptat, şi se repezea pe scenă. Tot un tânăr, la fel de mistuit de vise, şi respectat pentru că ne făcea să simţim.
Eu am crescut în Cassandra. Ajungeam acasă târziu, făceam duş, mă schimbam în pijama şi mă uitam in oglindă. Ce zâmbete! Mereu, după serile de la Cassandra, zâmbeam sincer oglinzii de la baie. Niciun alt teatru nu mi-a mai oferit rictusuri atât de persistente. Deşi am plătit, şi am stat pe scaun la fel de cuminte.
