Mi-aduc aminte de perioadele din liceu în care trăiam numai pentru (şi în) Studio Cassandra. Cred că în clasa a IX-a sau a X-a (?) aveam cursuri de la prânz până seara. Şi nu stăteam aproape niciodată până la sfârşit. Împreuna cu o altă visătoare, chiuleam 4 zile pe săptămână ca să mergem la Cassandra. Luni, miercuri, joi şi vineri fremătam să se facă ora 17:50, să zburăm spre “piesă”. Marţi nu, fiindcă aveam chimie cu o scorpie. Înainte de “program”, o sticlă de Pepsi de 1 litru şi două sandwich-uri de la Gregory’s erau consumaţia absolut necesară pentru doua stomacuri nerăbdatoare de teatru.
În Cassandra era gratis. Păcat că s-a închis. Nu ştiu unde se mai duc acum elevii de liceu. Sau unde se mai pot duce atât de des. Poate se duc o data pe săptămână… la teatre cu actori consacraţi, la care trebuie să plăteşti.
Cassandra era un dezmăţ al spiritului. Îmi aduc destul de bine aminte de KMRL, o piesă care m-a dat peste cap acolo. Şi au mai fost multe altele. Se stătea .. cum nimereai. Mai în faţă sau mai in spate, în funcţie de ora la care ai venit. Daca veneai târziu, era îmbulzeală. Nu conta niciodată. Toată lumea avea loc. Dacă nu se mai putea, mituiai plasatoarea şi te lăsa să stai la balcon, pe scară. De acolo se vedea prost. Şi nu se chicotea. Nici când mergeam în grupuri mai mari, nimeni nu tulbura “momentul”. Poate şi pentru că actorii erau doar cu câţiva ani mai mari decât noi. Poate şi pentru că uneori câte un actor se ridica de pe scaun din mijlocul publicului, absolut neaşteptat, şi se repezea pe scenă. Tot un tânăr, la fel de mistuit de vise, şi respectat pentru că ne făcea să simţim.
Eu am crescut în Cassandra. Ajungeam acasă târziu, făceam duş, mă schimbam în pijama şi mă uitam in oglindă. Ce zâmbete! Mereu, după serile de la Cassandra, zâmbeam sincer oglinzii de la baie. Niciun alt teatru nu mi-a mai oferit rictusuri atât de persistente. Deşi am plătit, şi am stat pe scaun la fel de cuminte.
Am vazut si eu anul asta SOARECI SI OAMENI… Am ramas marcat… Cartea nu reusise sa ma faca sa simt ceea ce am simtit cand am vazut piesa… Actorii chiar pun pasiune in munca lor…
Nu prea am timp sa ma duc… dar imi place;)
Pt. Theodoris,
Imi cer scuze ca bruiezi articolul tau cu ganduri altele decat cele care tin de articol. Ma refer la postarea ta, in legatura cu greseala mea in articolul scris domnului preot Piciorus.
Ai perfecta dreptate: forma si fondul, sau continutul, sunt deopotriva importante. Fara sa imi justific greselile din articol (am remarcat si eu cateva), vreau doar sa spun ca nu l-am conceput decat ca un email pt. domnul preot Piciorus. L-am scris prin cateva pauze, cand tinand pe unul din copii in brate, cand incercand sa aplanez un conflict intre doi baieti plini de energie! In final, nici nu l-am mai corectat, desi ar fi trebuit, mai ales ca eu ii reprosam domnului preot Piciorus unele slabiciuni academice.
Pt. tine si toti cititorii care au suferit citind articolul si care merita mai mult si mai bine, SCUZE!
Vezi, am gresit din nou! Am vrut sa spun “bruiez” nu “bruiezi”. Multumesc pt. intelegere.
si eu imi cer scuze daca, totusi, v-am “bruiat”. Iar de suferit citind articolul, nici nu se pune problema… In spiritul moralei crestine, imi permit sa NU sufar pentru altii
He he…Casandra,ce amintiri faine am si eu de acolo.
“Cui i-e frica de Virginia Wolf”…care m-a tintuit pe scarile alea de la balcon,”Romantiosii”…am ras pe infundate la improvizatia cu dansul din Thriller,”Da’ Dragostea”..atat de pregnant si viu,atat de serios sub masca de comedie,”O scrisoare pierduta”… cred ca stagiunea de acum 3 sau 4 ani.:) Era la concurenta cu varianta rasuflata de la National,in care prafu’ batatorea actorii,si cea putin mai vie de la Bulandra.Categoric Casandra i-a luat.
“Fluturii sunt liberi”…doamne,tremur cand ma gandesc…si ma amuz teribil cand tinerii de pe scena au tinut piept cu brio unor mobile ce sunau in scena printr-o simpla replica:”Draga,ti-ai luat mobil”-”Nu,e de la vecini”:)
Of…sa nu uit”Vasa Jeselnova” …forta,multa forta …si as putea sa mai vorbesc,in calitate de spectator,tanara,poate chiar actrita.