În urmă cu câteva luni a murit un unchi al meu. Leucemie, fără alte detalii. Am ajuns acasă, în aceeaşi zi, şi am aflat că o vecină din blocul de vis-a-vis s-a sinucis sărind de la balcon. Seara am povestit câtorva prieteni ce s-a întamplat, uitând să mai menţionez şi leucemia. Adică spun “azi a murit un unchi, şi o vecina s-a aruncat de la balcon”. Ce m-a frapat a fost atitudinea tuturor. Am menţionat un unchi (a se citi “familie”) şi o vecină. Întrebarea care a plecat de pe buzele tuturor a fost: “vaaai, săraca femeie, dar ce-a avut??”. Adică ea a avut ceva? Pitici pe creier, isterie acută, ce-ar fi putut avea?? A lăsat în urmă un copil de 17 ani, traumatizat, propriul ei fiu; pentru că a găsit de cuviinţă să sară chiar pe gardul blocului (pagubă administrativă), a mai lăsat şi o imensă baltă de sânge, şi bucăţele de oase pe asfalt, plus o zonă ocolită mult timp chiar şi după curăţare. Şi alţii copii traumatizaţi (ai vecinilor), care au văzut-o în “admirabila” stare. Din punctul meu de vedere, sinuciderea ca spectacol e condamnabilă. Pot înţelege nevoia cuiva de a-şi curma viaţa, dar nu pot înţelege de ce trebuia să facă din asta un act atât de public. Se putea spânzura în baie, putea înghiţi un pumn de somnifere, etc. Metode care ar fi lăsat sinuciderea ceea ce ar fi trebuit să fie de la început: un act personal, care să nu oripileze oameni ce nu au cerut implicarea.
În mod firesc, toţi unchii mor, aşa că nimeni nu s-a sinchisit să întrebe şi ce a avut el.
Din nou, femeia a ieşit la rampă. Chiar şi după moarte, a rămas răsfăţată. “Biata de ea, sărăcuţa, etc”. Bărbatul, bolnav şi tăcut, doar a murit. La urma urmei, nimic special. Nici măcar nu merita să întrebe cineva “ce a avut el?”. Se presupune că el a murit aşa… fără probleme. “S-a întâmplat, pur şi simplu”. Pentru că nu s-a sinucis, nici nu prezintă interes motivul morţii lui.
Ea a murit, el a murit. Cu toate astea, ea a câştigat. Te face să te întrebi dacă decenţa mai e apreciată, sau trebuie să faci un ultim gest de “adio” care să îţi garanteze permanentizarea imaginii în rândul celor care te-au cunoscut.
foarte, foarte adevarat ce ai scris tu aici! respect! acum multi ani am trecut printr-o situatie asemanatoare cand, culmea, tot o vecina a sarit de pe bloc si a cazut la cativa metrii de locul in care ma jucam. spectacol desavarsit as putea zice. noroc ca eu sunt o fiinta mai nesimtitoare si nu m-a marcat in niciun fel faza, poate doar cu un rictus abia observabil in coltul gurii. cu toate astea, intrebarea pe care mi-am pus-o eu atunci este cea pe care ti-o pui si tu si la care nu am gasit inca un raspuns: de ce trebuie sa faca cineva un spectacol atat de grotesc prin propria moarte?
as raspunde sadic, de asta ma abtin …
Nu vă supăraţi pe mine, dar, ca un umil rezident la psihiatrie ce sunt, trebuie să văs zic că sinuciderile (alea adevărate, despre care povestiţi domniile voastre, nu pseudosinuciderile ratate, cu zece aspirine şi un bilet pentru amantul trădător) sunt cel mai adesea rezultatul unor tulburări atroce pe care leucemia nu are de ce să invidieze. Ştiu, e un vechi obicei să dispreţuim “nebunii” sau “actele de nebunie”. Ciudat, marea lor taină ar putea să ne facă să le luăm în serios.
Vlad, imi cer scuze pentru intarzierea aprobarii comment-ului, nu am fost in Bucuresti 2 zile.
Nu dispretuiesc nebunii, ba pe unii chiar ii simpatizez, insa nu pot sa nu ii dispretuiesc pe cei care, prin nebunia lor, ar putea provoca tulburari la fel de atroce unor copii care se intampla sa ii surprinda “in actiune”.
Iau foarte in serios sinuciderile (am avut doi vecini care le-au dus la capat). Unul s-a spanzurat in baie, cealalta s-a aruncat de la geam. Il “prefer” pe primul, pentru simplul motiv ca nu si-a facut publica nefericirea, si a curmat-o mai elegant.