Spre deosebire de ceea ce obişnuia, România Literară a publicat un spectacol grotesc în numărul apărut în 10 august. E vorba, bineînţeles, de articolul “Barbu Cioculescu – o convorbire cu Gheorghe Grigurcu”.
Barbu Cioculescu este (aşa cum nu se sfieşte să arate România Literară) poet, prozator, eseist, critic şi istoric literar. Ce se afirmă, pe drept cuvânt, despre oamenii polivalenţi este că nu fac performanţă în niciunul dintre domeniile în care activează. Cioculescu nu face excepţie. Totuşi, nu putem ignora faptul că este un articol aniversar, aşa că îi urăm domnului Cioculescu “La mulţi ani!”, cât se mai poate.
Lipsa de naturaleţe a interviului e dată şi de inconsecvenţa adresării. Grigurcu începe interviul cu formula “stimate domnule Barbu Cioculescu”, urmatoarele întrebari fiind puse într-o notă mult mai personală. Evident, formula de început contrastează şi cu unul din răspunsurile lui Cioculescu, precedat de “dragă prietene”. Citind interviul, nu poate scăpa atenţiei cititorului vechea amiciţie între cei doi. Inevitabil, oamenii de calitate similară se asociază.
De la o persoană atât de implicată în fenomenul literar ne-am putea aştepta să nu îşi murdarească mâinile prea mult cu politica. În acest caz, o gravă eroare. Articolul este inundat de aluzii politice. Chiar şi când vorbeşte despre calul fiicei sale, nu se poate abţine a se mândri cu vecinătatea acestuia cu calul doamnei Băsescu; probabil această vecinătate este vazută drept o mare onoare.
De-a dreptul dezgustătoare este sugestia, deloc discretă, că Fănuş Neagu ar fi avut implicare în cenzura practicată inainte de ‘89; la fel şi evidenta ranchiună pentru succesul lui Nichita Stănescu. Dacă tot vorbeste despre cai, domnul Cioculescu ar putea realiza că, afişând o asemenea atitudine, el însuşi apare ca un căţeluş care încearcă să muşte de gleznă calul în galop. Ce ii lipseşte domnului Cioculescu este eleganţa caracterului. Ce ii prisoseşte domnului Grigurcu este limbajul bombastic, probabil alimentat de extazul generat de distinsa companie. Împreună au reuşit să poarte acest dialog hidos, cu aer de şuetă între doi pensionari plictisiţi. Verbul de origine populară, “a hălădui”, ar trebui să îndreptăţească afirmaţia că persoana care întreabă despre clasici dacă hălăduiesc nu poate fi altceva decât un ţăran, în sensul (din păcate) peiorativ al cuvântului. Presupunerea nu este hazardată.
Condamnabil este că interviul a reuşit să transforme România Literară într-un spaţiu în care scriitorii îşi exprimă opiniile politice. Pentru că, potrivit definiţiei, românul “veritabil” se pricepe la fotbal şi la politică. Dar cum fotbalul n-ar fi avut loc în două pagini, este de aşteptat un interviu aniversar al lui Grigurcu, să trateze subiectul neglijat.
Cu ipocrizie, Cioculescu vorbeşte despre “primitivismul cultural” al societăţii şi cenzura ante-decembristă, în timp ce, în prezent, profită de lipsa acesteia pentru a transforma o publicaţie de literatură în una în care îşi poate exprima nestingherit simpatiile şi antipatiile politice. Romania Literară, oarbă sau indolentă în această vară, a permis publicarea unei asemenea nuci în peretele său, care până de curând era vertical.
0 Răspunsuri to “În ce străchini mai calcă Cioculescu”