Întâmplarea a făcut ca, în urmă cu câteva zile, să îmi cadă în mână numărul 13 al revistei “Money Express”. Probabil numărul le-a fost nefast, sau nu doar atât. Săptămânalul cu pricina se autoproclamă un valoros magazin de ştiri din domeniul afacerilor. O primă observaţie: tocmai acestora le alocă un spaţiu care, cu mărinimie, poate fi numit înghesuit. Nu mi-ar fi trezit interesul lecturii dacă n-aş fi observat amplasarea pe copertă a numelui Mario Vargas Llosa, deranjantă din punctul meu de vedere, într-o revistă al cărei titlu include cuvântul “bani”. Nepotrivire de… caracter, nu altfel decât flagrantă. Cu toate acestea, materialul pe care l-am citit ulterior este, aşa cum era de aşteptat de la Llosa, de o calitate indiscutabilă. Datorită lui, am parcurs întreaga revistă. Din păcate, cu un gust amar.
La pagina de Media, Pavel Lucescu semnalează o problemă reală: românul uzual, cu alte cuvinte telespectatorul (care vizionează cu patos – neapărat în compania unei beri – orice i se oferă), îi confundă permanent pe ziarist cu analistul, pe comentatorul politic cu editorialistul ş.a.m.d. Mă rog, cu o expresie de rutină, nu prea ştie cu cine să voteze. Trecând peste faptul că, în realitate, confuzia este întreţinută chiar de mass-media, care umple până la refuz micul ecran cu “analişti” şi “experţi” (economici, financiari, politici, în comunicare, fotbal, starea vremii şi a naţiunii, drumuri, poduri, parcuri şi alte terenuri imobiliare), nu scapă atenţiei că însuşi autorul, în postura de… analist, contribuie la densitatea crescândă a fenomenului. Dacă i-am adăuga şi pe alţii, ajunşi deja Gheorghe, eiusdem farinae, avem o imagine foarte apropiată noţiunii de confuzie din… realitatea românească. Pare, de aceea, explicabil tonul cam frustrat si ofensat al articolului. Numai că autorul n-ar trebui să se supere pe sat (cum spune o vorbă din popor), ci numai pe cei care strigă mereu la ore (tv) neadecvate “lupul, băi!!!”. Ce nu pare, însă, explicabil, este limbajul economic şi de afaceri al autorului. Cu exprimări de genul “prestigiul, atâta cât o fi” sau “munceşte de-i sar capacele”, nu ar fi deloc surprinzător ca dl. Lucescu să fie asimilat cu oarecare membri ai galeriilor dinamoviste ori… rapidiste.
În rubrica de fiscalitate, Daniel Apostol explică profesional, dar pe înţelesul publicului, posibilele modalităşi de majorare a pensiilor. Articolul scris serios, de altfel, are şi o latură şocantă. Undeva aproape de mijlocul lui s-a strecurat cuvântul “angro”. Evident, se dorea “en gros”. Cu toată discreţia lui, cuvântul-fenomen a început să se lăfăie şi să capete proporţii uimitoare. Am căutat să văd dacă se dorea a fi amuzant, ironic sau în orice alt fel. Chiar am reluat articolul în întregime. Tragic. Cu toată responsabilitatea, domnul Apostol a scris “angro”. Şi aşa a rămas până în zilele noastre.
După dezamăgitoarea experienţă fiscală, am trecut la pagina dedicată politicului, cu speranţa găsirii a ceva mai calitativ. Pe lângă faptul că nu am înţeles scopul articolului, domnul Alin Fumurescu (Doamne, nimic nu e întâmplător!) pare a nu dori să transmită decât că e familiar cu un amalgam de nume mari: John Locke, Sfântul Augustin, Edmund Burnet, Cicero, Isaac Le Chapelier, Hegel, Thomas Carother şi William Brandt. Aproape sigur domnul Fumurescu n-a jucat ping-pong cu sus-numiţii, când aceştia erau de vâsta Fumurescului, adică mici. În ce scop, atunci, acest “schimb de mingi”? Des întâlnită în rândul celor incapabili să emită teorii proprii, citarea sau parafrazarea unor surse a devenit o tehnică dezagreabilă, care nu e întrecută decât de copy-paste. Chiar şi consultarea cărţii de telefoane presupune anumite reguli, darămite invocarea unor biblioteci de filosofie, religie şi politologie. Simtă-se cine vrea. Cu tot regretul, adresarea “coane Fănică”, îndreptată spre cititori, nu este şi nu poate fi deloc amuzantă în acest context.
La Arts & Life am găsit un interviu cu doamna Saviana Stănescu. O doamnă în adevăratul sens al cuvântului, care, în urma experienţei de peste Ocean, reuşeşte să nu ponegrească imaginea teatrului sau a cinematografiei din România. Cu o exprimare elegantă, doamna Stănescu îşi face apologia discret şi fin. Merită citit.
În pagina a noua, …cireaşa de pe tort: reclama nou-născutului site al Academiei Caţavencu. Surpriza constă în formularea plină de încredere “Userii noştrii (sic!) sînt mai inteligenţi decât ai lor”. Pardon şi fenomenal. Abundenţa greşelilor gramaticale pe un singur rând (şi acela scurt) e înfiorătoare şi condamnabilă. E discutabil cum s-a ajuns la concluzia că anume useri sunt mai inteligenţi decât alţii, având în vedere că aprecierea e făcută de un agramat. Chiar nu citeşte nimeni această publicaţie nici înainte de tipar?
