Sinuciderea ca Spectacol

În urmă cu câteva luni a murit un unchi al meu. Leucemie, fără alte detalii. Am ajuns acasă, în aceeaşi zi, şi am aflat că o vecină din blocul de vis-a-vis s-a sinucis sărind de la balcon. Seara am povestit câtorva prieteni ce s-a întamplat, uitând să mai menţionez şi leucemia. Adică spun “azi a murit un unchi, şi o vecina s-a aruncat de la balcon”. Ce m-a frapat a fost atitudinea tuturor. Am menţionat un unchi (a se citi “familie”) şi o vecină. Întrebarea care a plecat de pe buzele tuturor a fost: “vaaai, săraca femeie, dar ce-a avut??”. Adică ea a avut ceva? Pitici pe creier, isterie acută, ce-ar fi putut avea?? A lăsat în urmă un copil de 17 ani, traumatizat, propriul ei fiu; pentru că a găsit de cuviinţă să sară chiar pe gardul blocului (pagubă administrativă), a mai lăsat şi o imensă baltă de sânge, şi bucăţele de oase pe asfalt, plus o zonă ocolită mult timp chiar şi după curăţare. Şi alţii copii traumatizaţi (ai vecinilor), care au văzut-o în “admirabila” stare. Din punctul meu de vedere, sinuciderea ca spectacol e condamnabilă. Pot înţelege nevoia cuiva de a-şi curma viaţa, dar nu pot înţelege de ce trebuia să facă din asta un act atât de public. Se putea spânzura în baie, putea înghiţi un pumn de somnifere, etc. Metode care ar fi lăsat sinuciderea ceea ce ar fi trebuit să fie de la început: un act personal, care să nu oripileze oameni ce nu au cerut implicarea.

În mod firesc, toţi unchii mor, aşa că nimeni nu s-a sinchisit să întrebe şi ce a avut el.

Din nou, femeia a ieşit la rampă. Chiar şi după moarte, a rămas răsfăţată. “Biata de ea, sărăcuţa, etc”. Bărbatul, bolnav şi tăcut, doar a murit. La urma urmei, nimic special. Nici măcar nu merita să întrebe cineva “ce a avut el?”. Se presupune că el a murit aşa… fără probleme. “S-a întâmplat, pur şi simplu”. Pentru că nu s-a sinucis, nici nu prezintă interes motivul morţii lui.

Ea a murit, el a murit. Cu toate astea, ea a câştigat. Te face să te întrebi dacă decenţa mai e apreciată, sau trebuie să faci un ultim gest de “adio” care să îţi garanteze permanentizarea imaginii în rândul celor care te-au cunoscut.

Studio Cassandra

Mi-aduc aminte de perioadele din liceu în care trăiam numai pentru (şi în) Studio Cassandra. Cred că în clasa a IX-a sau a X-a (?) aveam cursuri de la prânz până seara. Şi nu stăteam aproape niciodată până la sfârşit. Împreuna cu o altă visătoare, chiuleam 4 zile pe săptămână ca să mergem la Cassandra. Luni, miercuri, joi şi vineri fremătam să se facă ora 17:50, să zburăm spre “piesă”. Marţi nu, fiindcă aveam chimie cu o scorpie. Înainte de “program”,  o sticlă de Pepsi de 1 litru şi două sandwich-uri de la Gregory’s erau consumaţia absolut necesară pentru doua stomacuri nerăbdatoare de teatru.

În Cassandra era gratis. Păcat că s-a închis. Nu ştiu unde se mai duc acum elevii de liceu. Sau unde se mai pot duce atât de des. Poate se duc o data pe săptămână… la teatre cu actori consacraţi, la care trebuie să plăteşti.

Cassandra era un dezmăţ al spiritului. Îmi aduc destul de bine aminte de KMRL, o piesă care m-a dat peste cap acolo. Şi au mai fost multe altele. Se stătea .. cum nimereai. Mai în faţă sau mai in spate, în funcţie de ora la care ai venit. Daca veneai târziu, era îmbulzeală. Nu conta niciodată. Toată lumea avea loc. Dacă nu se mai putea, mituiai plasatoarea şi te lăsa să stai la balcon, pe scară. De acolo se vedea prost. Şi nu se chicotea. Nici când mergeam în grupuri mai mari, nimeni nu tulbura “momentul”. Poate şi pentru că actorii erau doar cu câţiva ani mai mari decât noi. Poate şi pentru că uneori câte un actor se ridica de pe scaun din mijlocul publicului, absolut neaşteptat, şi se repezea pe scenă. Tot un tânăr, la fel de mistuit de vise, şi respectat pentru că ne făcea să simţim.

Eu am crescut în Cassandra. Ajungeam acasă târziu, făceam duş, mă schimbam în pijama şi mă uitam in oglindă. Ce zâmbete! Mereu, după serile de la Cassandra, zâmbeam sincer oglinzii de la baie. Niciun alt teatru nu mi-a mai oferit rictusuri atât de persistente. Deşi am plătit, şi am stat pe scaun la fel de cuminte.

Carte Ascunsă (Cântecul Nibelungilor)

E prima dată când caut Cartea Ascunsă, din programul “Schimb de Cărţi” al lui Gramo (să zic “al Gramoşilor”,  “al Gramilor”, sau vreo altă variantă??)  şi, culmea, am găsit-o! Adică nu a ajuns nimeni înaintea mea acolo. Ta-naaaa! Norocul începătorului! Anunţ şi pe această cale că “Zile Birmaneze” de George Orwell se află la mine pe birou şi am citit deja câteva pagini. Apoi am părăsit-o ca să vin să anunt ridicarea ei (de fapt coborârea, dar vă povestesc puţin mai târziu).  De bucurie că am gasit-o  – nu, de fapt nu de asta, ci m-am pregătit de când am plecat de acasă – am ascuns şi eu o carte. Tot în zona unde am găsit şi “birmanezele”.

Pentru a ajunge la cartea ascunsă de mine, se intră tot pe unde a aratat Gramo (scuze că mă adresez vouă la singular), adică pe Strada Frumoasa, dinspre Victoriei. În dreptul numărului 36, strada Frumoasă se intersectează cu Intrarea Frumoasă (la dreapta).

Se trece de casa cu numărul 2, şi imediat după ea se vad uşile roşii ale unui garaj (cred). Observaţi ţeava galbenă, de gaz, de pe peretele din stânga:

Ţeava de gaz intră în casă printr-o spărtură. În partea de sus a spărturii, între ţeava de gaz şi perete, se află “Cântecul Nibelungilor”, într-o pungă albă de Carrefour (oops, nu intenţionam să fac reclamă la nimic, doar s-a întâmplat să fie singura pungă disponibilă, iar locul era cam prăfuit).

În timp ce executam mirifica fotografie (ultima), crezându-mă singură în zonă, m-a interpelat o doamnă (nici n-am auzit-o venind):

- Ce pozezi acolo?

- Îîîîî… crăpături (notă către sine: “sigur m-am înroşit!!”).

- Pentru ce?

- … … … Arhitectură! (puah, ideea salvatoare!)

- Aaaa!  (cred c-am convins-o)

Fotografiat demonstrativ, cu priviri atente şi interesate, şi alte crăpături. Doamna se uita în continuare la mine, nu părea că vrea să plece curând. Eram suspectă. Şi e vacanţă!

- Locuiţi aici?

- Da, casa a fost renovată după ‘77, …  (mi-a mai povestit ceva, vreo 5 minute, dar n-am mai reţinut nimic, mi-era frică de parcă mă prinsese poliţia în flagrant).

@Gramo, din nou: Presupun că sunteţi excesiv de înalţi (poate G a luat-o pe Ramo în spate şi a pus cartea sus). Eu am 1,67 m înălţime, şi uşa deasupra căreia se afla cartea voastră e foaaarte înaltă. M-a bătut un gând să mă caţăr pe uşă (am facut un pic de escalada în “tinereţe”, sic!), dar mi-a fost teamă să nu sparg geamurile; şi se auzea cineva vorbind, mai în spate, în curticică. Aşa că nu m-am căţărat, ci am pus butoiul de gunoi pe scară. Cam aşa:

Bine, râdeţi cât vreţi. Dovada că am luat cartea:

Pe cel (sau cea) care va lua “nibelungii” îl/o rog să anunţe aici sau pe “Schimb de Cărţi”.

PS: am pus butoiul la loc.

Bucuresti, ploaie

O zi ca oricare alta, numai că a plouat…

iar pe stradă era atât de urât…

încât şi maidanezul s-a supârat şi a plecat

să-l caute pe ăsta micu’:

Într-o parcare goală… un “ROK”-er nu vrea decât pe trotuar şi un începator lung cât un “BOA” ocupă doua locuri.

Şi ghişeul de asigurări RCA e închis…

Foarte aproape, linia subacvatică de tramvai…

Acelaşi tramvai pe care-l aşteptau şi “balerinele”:

În ultima vreme, aşa arată romantismul:

Un semafor

Terenul de joacă al cârtiţelor

Lângă Cheiul Benzii 1, Olteniţei

Viitorul sună bine

Din nou, trotuarul şi banda 1:

Şi-o “broscuţă” lângă atâta apă…

Natură îngropată

Pe scurt, o lucrare de nota

Sau e de …?

Păcat că REBU n-are şalupă:

La loc de cinste-i aşezat…

Zi de doliu la bodega muncitorilor

Vecinul meu Integrat Spiritual în Absolut e acasă.

O bărcuţă rătăcită

Şi cursul de târnăcop-blândeţe:

Ia şi circulă, dacă ai pe unde

Dacă vrei să dai un telefon…

Afli că “aici sunt banii Dvs.”:

Mai bine tragi pe dreapta şi te culci

Că oricum nu poţi să ieşi din parcare:

Şi nu uita să ai grijă de lucrurile cu adevarat importante!!