Jim

In urma catastrofei aviatice WizzAir din 2007, au mai ramas doar putini supravietuitori. Nu-l vom cunoaste decat pe unul din ei, poreclit Jim, si nici pe acela destul cat sa putem sa-i scriem toata povestea. Jim suferise arsuri la nivelul mainilor si fetei, in timp ce reusea sa iasa din avionul in flacari, prabusit la capatul pistei. Pentru ca era prea singur pe lume, Jim nu reusise sa moara, nu gasise la cine sa se gandeasca atunci, si fugise de pustietatea mortii. Acum, desfigurat si placid, statea la parterul casei sale, legat la ochi, si canta la pian, acorduri de jazz. Nu ii fusese afectata vederea, dar ii placea mai mult soliditatea intunericului din batic decat lipsa de rigoare a luminii. Leit-motiv al singuratatii, si Jim bea Laphroaig. Uneori cu gheata, alteori cu gandul aiurea.

Cand se plictisea, isi amintea de studentia lui. Fusese un student rebel, apreciat de grupurile semnificative, de populatia care oferea ocheadele ca pe ofrande si atentia ca pe nimic. Totusi, dupa spitalizare, din Jim nu a mai ramas altceva decat un mizantrop cu porniri agresive. Ii placea ca totul sa fie curat in jurul lui, motiv pentru care ingrijea totul cu mare atentie, iar cand ii scapa ceva, relua tot. In tineretea mai ulterioara, cunoscuse o pantera, o pisica bruneta cu unduiri imbietoare, care il furase in asemenea masura incat din el se mai putea alege numai ea. Pisica lui stia sa il tina la distanta, la varful ghearei mici, si sa-l traga spre ea cand considera ca si l-ar dori aproape. Niciodata prea aproape. Jim nu uitase ca a fost independent.

Zilele treceau, iar pisica lui Jim se rasfata din ce il ce mai mult, pe genunchii si pe barba lui. Cand n-a mai suportat, Jim a cerut un DA sau NU, dar pisica s-a retras in cuibul ei. Jim a inceput sa se prabuseasca din ce in ce mai adanc, sa se afunde in cosmarul incertitudinilor si in epava orgoliului sau abandonat. Orice miscare a lui era un urlet, orice rasuflare scotea din el speranta. Inainte de accidentul aviatic, Jim deja murise, intr-un fel propriu care il facea imun la eforturile prietenilor.

O data in viata, abordand niste curbe, Jim a inceput sa planga. Se gandea la pantera lui, pe care o leganase in brate si isi amintea de vertijul trait langa ea. Lipsa ei il descompunea incet, in atomi de panica acuta. Nu ii mai era doar teama ca nu o poate avea. Isi dorea sa o stie fericita, ii era frica sa nu i se intample ceva si ii cauta obsesiv apropierea. Vremurile au impregnat in el departarea de ea, pe care a inghitit-o fortat si nu a asimilat-o niciodata. Ea nu avea sa il inteleaga, el nu avea sa o poata lamuri.

Acum, mutilat, isi amintea ca printr-o pacla vaga iesirea din avion, alergarea convinsa spre orice altceva decat focul, in timp ce tinea ceva in mana. Inca nu isi amintea ce era, sau poate isi dorea sa nu isi aminteasca. Se apucase de motociclism si il folosea ca pe o ultima refulare, manifestare a agresivitatii latente care il dominase mereu. Cel mai mult ii placea sa depaseasca la limita, sa se ridice in picioare pe scarite si sa zboare cu cate un sut oglinzile celor care il incomodau. Zambea subtil sub casca, stiind ca lumea, cu el sau fara el, e un loc la fel de gol spiritual. Alta ar fi fost situatia daca nu ar fi fost ranit in suflet, cicatrizat in relief si iarasi scormonit. Isi spunea ca viata i-a dat, dar tot viata i-a si luat, cu aceeasi mana agila.

Fire sportiva, Jim n-a abandonat niciodata exercitiul fizic. In casa, dimineata, facea flotari si abdomene, privit mirat de cei trei caini pe care ii adoptase. Jolie, Klux si Linda erau singurii prieteni tacuti, singurii prieteni care nu puneau intrebari si care inca isi doreau mangaierea lui. Barbat adult nemangaiat, Jim isi alinta cainii, stiind ca erau parte a visului construit in jurul unei idei acum ireale. Se intrebau de ce gafaie singur, dar il acceptau ca pe membru al haitei, respectand salbaticia din ochii lui, si care se imblanzeau numai la vederea lor. Il primisera ca pe unul de al lor, dar un individ care refuza sa isi linga ranile, preferandu-le deschise, intru pastrarea amintirilor de care inca mai avea nevoie pentru a se simti viu.

Stand la pian, band ca un peste si din cand in cand tinandu-se cu mainile de stomac, vedea cum nu urmeaza nimic. Cascarea haului sub picioarele lui era alt sentiment cunoscut, din timpurile in care dragostea lui pleca acasa, in spatiul in care locuia fara el, unde el nu o putea proteja. Vikingul se simtea descult, pentru ca ar fi alergat si pe cuie daca l-ar fi lasat sa vina. Ochii lui, inca netrecuti prin moarte, o priveau mai viu decat a putut ea intelege. Singur si secat, lua zilnic decizii de reabilitare. Primul pas a fost reconstructia plastica. Micro-chirurgia i-a restabilit trasaturile, la fel de intimidante ca inainte, dar el in continuare nu simtea nevoia de a mai iesi in lume, de a se oferi pe sine unei sfere superficiale, care l-ar fi tratat ca pe oricare altul. El se stia diferit, stia ca oamenii cred ca traiesc pana mor fizic si nu concepeau ideea individualizarii intr-un abandon psihic.

In noptile in care iesea sa se dea pe curbe, invatase sa se muleze gelatinos, sa isi creeze tunele in propriul timp si sa uite ce ar mai fi fost de amintit atunci. Traia o stare, cu adevarat traia, golindu-se de orice durere care l-ar fi putut cuprinde daca si-ar fi lasat constiinta sa munceasca. Dar asfaltul era imbietor, mieros si consecvent, prajindu-i cate o pereche de Pirelli la fiecare 3000 km, cu fidelitatea unui creditor grijului.

Elogiu Alcoolului

Ca noţiune generală, alcoolul a devenit foarte hulit. Cei care se manifesta atât de vehement împotriva alcoolului uită să mai ia in calcul şi proprietăţile lui pozitive.

Principalul atribut al alcoolului este cel social. Alcoolul apropie oameni necunoscuţi. Când lumea a devenit atât de agitată încât totul trebuie să se întample repede, apropierea este grăbită de alcool. În faţa unui pahar de vin socializezi mai uşor decât în faţa unei ape minerale, mai ales când e vorba de oameni în prezenţa cărora nu eşti chiar în largul tău: oameni noi, oameni care te indimidează, oameni care te enervează, etc. Îmblânzeşte simţurile şi dilată timpul suficient cât să devină, dacă nu plăcut, măcar suportabil; e o scuză perfectă pentru orice greseală.

Alcoolul este una dintre cele mai vechi invenţii. Din timpuri străvechi, fructe sau cereale au fost puse la fermentat pentru a obţine alcool. În combinaţie cu unele medicamente uzuale, capătă efecte nebănuite.

Se foloseşte cu succes şi la gatit. Ce-ar fi o friptură fără vin? Sau, acum câteva decenii, ce era un ceai fără rom?

Fără vodcă, ruşii ar fi doar niste sloiuri umane acoperite de căciuli cu urechi, iar vecinul meu de palier ar fi doar un alt dobitoc care îşi bate nevasta. Aşa, are motiv. Fără gin, lămâia ar fi doar o acritură, iar fotbalul fără bere ar fi un fel de handbal cu piciorul. Un podium la Formula 1 cu suc de mere în loc de şampanie…?? Saint-Bernarzii fără butoiaş la gât? Împărtăşania cu Cola? Avem nevoie de alcool.

Avem nevoie de alcool şi pentru că o mare parte din banii de la buget sunt accizele aplicate lui. Şi pentru că majoritatea ţăranilor au ţuica (neimpozitată) drept “combustibil”; legumele (încă) naturale se datorează numai ţuicii.

Stârneşte imaginaţia, înceţoşează privirea, dezleagă limba. Fără alcool, n-am mai avea crimele cu toporul, din Moldova, de la ora 5. Familia cu 7 copii nu l-ar mai face si pe al 8-lea. Criminalul treaz nu are scuză. Poetul non-alcoolic n-are farmec.

Sinuciderea ca Spectacol

În urmă cu câteva luni a murit un unchi al meu. Leucemie, fără alte detalii. Am ajuns acasă, în aceeaşi zi, şi am aflat că o vecină din blocul de vis-a-vis s-a sinucis sărind de la balcon. Seara am povestit câtorva prieteni ce s-a întamplat, uitând să mai menţionez şi leucemia. Adică spun “azi a murit un unchi, şi o vecina s-a aruncat de la balcon”. Ce m-a frapat a fost atitudinea tuturor. Am menţionat un unchi (a se citi “familie”) şi o vecină. Întrebarea care a plecat de pe buzele tuturor a fost: “vaaai, săraca femeie, dar ce-a avut??”. Adică ea a avut ceva? Pitici pe creier, isterie acută, ce-ar fi putut avea?? A lăsat în urmă un copil de 17 ani, traumatizat, propriul ei fiu; pentru că a găsit de cuviinţă să sară chiar pe gardul blocului (pagubă administrativă), a mai lăsat şi o imensă baltă de sânge, şi bucăţele de oase pe asfalt, plus o zonă ocolită mult timp chiar şi după curăţare. Şi alţii copii traumatizaţi (ai vecinilor), care au văzut-o în “admirabila” stare. Din punctul meu de vedere, sinuciderea ca spectacol e condamnabilă. Pot înţelege nevoia cuiva de a-şi curma viaţa, dar nu pot înţelege de ce trebuia să facă din asta un act atât de public. Se putea spânzura în baie, putea înghiţi un pumn de somnifere, etc. Metode care ar fi lăsat sinuciderea ceea ce ar fi trebuit să fie de la început: un act personal, care să nu oripileze oameni ce nu au cerut implicarea.

În mod firesc, toţi unchii mor, aşa că nimeni nu s-a sinchisit să întrebe şi ce a avut el.

Din nou, femeia a ieşit la rampă. Chiar şi după moarte, a rămas răsfăţată. “Biata de ea, sărăcuţa, etc”. Bărbatul, bolnav şi tăcut, doar a murit. La urma urmei, nimic special. Nici măcar nu merita să întrebe cineva “ce a avut el?”. Se presupune că el a murit aşa… fără probleme. “S-a întâmplat, pur şi simplu”. Pentru că nu s-a sinucis, nici nu prezintă interes motivul morţii lui.

Ea a murit, el a murit. Cu toate astea, ea a câştigat. Te face să te întrebi dacă decenţa mai e apreciată, sau trebuie să faci un ultim gest de “adio” care să îţi garanteze permanentizarea imaginii în rândul celor care te-au cunoscut.

Studio Cassandra

Mi-aduc aminte de perioadele din liceu în care trăiam numai pentru (şi în) Studio Cassandra. Cred că în clasa a IX-a sau a X-a (?) aveam cursuri de la prânz până seara. Şi nu stăteam aproape niciodată până la sfârşit. Împreuna cu o altă visătoare, chiuleam 4 zile pe săptămână ca să mergem la Cassandra. Luni, miercuri, joi şi vineri fremătam să se facă ora 17:50, să zburăm spre “piesă”. Marţi nu, fiindcă aveam chimie cu o scorpie. Înainte de “program”,  o sticlă de Pepsi de 1 litru şi două sandwich-uri de la Gregory’s erau consumaţia absolut necesară pentru doua stomacuri nerăbdatoare de teatru.

În Cassandra era gratis. Păcat că s-a închis. Nu ştiu unde se mai duc acum elevii de liceu. Sau unde se mai pot duce atât de des. Poate se duc o data pe săptămână… la teatre cu actori consacraţi, la care trebuie să plăteşti.

Cassandra era un dezmăţ al spiritului. Îmi aduc destul de bine aminte de KMRL, o piesă care m-a dat peste cap acolo. Şi au mai fost multe altele. Se stătea .. cum nimereai. Mai în faţă sau mai in spate, în funcţie de ora la care ai venit. Daca veneai târziu, era îmbulzeală. Nu conta niciodată. Toată lumea avea loc. Dacă nu se mai putea, mituiai plasatoarea şi te lăsa să stai la balcon, pe scară. De acolo se vedea prost. Şi nu se chicotea. Nici când mergeam în grupuri mai mari, nimeni nu tulbura “momentul”. Poate şi pentru că actorii erau doar cu câţiva ani mai mari decât noi. Poate şi pentru că uneori câte un actor se ridica de pe scaun din mijlocul publicului, absolut neaşteptat, şi se repezea pe scenă. Tot un tânăr, la fel de mistuit de vise, şi respectat pentru că ne făcea să simţim.

Eu am crescut în Cassandra. Ajungeam acasă târziu, făceam duş, mă schimbam în pijama şi mă uitam in oglindă. Ce zâmbete! Mereu, după serile de la Cassandra, zâmbeam sincer oglinzii de la baie. Niciun alt teatru nu mi-a mai oferit rictusuri atât de persistente. Deşi am plătit, şi am stat pe scaun la fel de cuminte.

Protejarea Intimităţii şi Libertăţii

În contextul deturnărilor de avioane, mulţi americani s-au declarat dispusi sa renunte la libertatile civile in numele sigurantei. Declaratia a fost facuta pe un ton atat de convins incat acest troc pare sa se fi indeplinit deja. Articol dupa articol trateaza balanta dintre intimitate si siguranta, punandu-se in discutie daca diversele cresteri ale securitatii merita pierderea intimitatii si libertatii civile. Rar, insa, se pune in discutie daca aceasta corelatie este una valida. Siguranta si intimitatea nu sunt cele doua parti opuse ale unui balansoar. Aceasta asociere este simplista si menita sa induca in eroare. Este usor si rapid, dar mai putin eficient, sa cresti securitatea reducand libertatea. Cele mai bune metode de crestere a sigurantei nu vin cu costul libertatii si intimitatii. Este usor de demontat argumentul ca siguranta costa libertatea. Inarmarea pilotilor, blindarea usii carlingii si predarea de cursuri de aparare catre insotitorii de zbor sunt doar cateva exemple de masuri de siguranta care nu influenteaza intimitatea sau libertatea individiului. La fel sunt si identificarea mai buna a lucratorilor care intretin aeroporturile, sau a situatiilor care forteaza avioanele sa aterizeze pe cel mai apropiat aeroport, si chiar personal inarmat care sa calatoreasca in avion la fiecare zbor. Masurile de securitate care reduc libertatea sunt cel mai des intalnite cand cei care au realizat sistemul nu au luat in calcul siguranta de la bun inceput. Sunt un fel de plasturi, si dovedesc planificarea defectuoasa a securitatii. Cand siguranta este introdusa intr-un sistem, ea poate functiona fara a forta oamenii sa renunte la libertatile lor. Toate investigatiile criminalistice se fac cu vizionarea inregistrarilor camerelor de supraveghere. Versiunea non-tehnologizata este interogarea martorilor. In investigatia referitoare la 9-11, FBI se uita la casetele din aeroporturi, cataloage cu pasagerii liniilor aeriene, registre ale scolilor de zbor, inregistrari economice, etc. Si cu cat examineaza mai bine aceste inregistrari, cu atat mai eficienta va fi investigatia. Exista criminali si teroristi care doar copiaza, fac ce au vazut facandu-se cu succes inaintea lor. La scara larga, acestea sunt actiunile pe care drasticele masuri de siguranta au incercat sa le previna. Dar mai exista si atacatori inteligenti, care descopera moduri noi de actiune. Asta s-a vazut pe 9-11. Costurile sunt mari, dar se poate construi un sistem care sa protejeze impotriva atacurilor similare, insa nu exista garantii pentru eventuale atacuri viitoare diferite. Problema nu este obtinerea de date, ci decizia referitoare la cele care merita analizate si interpretate.

Toata lumea lasa o urma pe masura ce inainteaza in viata, si legea poate dispune cercetarea acelor inregistrari, cu mandat. FBI-ul a descoperit identitatea teroristilor si ultimele luni din viata lor, atunci cand au aflat unde trebuie sa caute. Daca ar fi capitulat si ar fi conchis ca nu stiu cine este vinovat, ar fi putut avea nevoie de mai multe date de supraveghere. Dar nu au facut-o, si nu au. Mai multe date ar putea fi chiar contra-productive. CIA si NSA au fost criticati pentru ca s-au bazat prea mult pe date stricte si insuficient pe inteligenta personalului. Oamenii sunt dispusi sa renunte la libertati in schimbul unor promisiuni vagi de siguranta pentru ca sunt convinsi ca nu au de ales. Ceea ce nu li se spune e ca le pot avea pe ambele, dar ar insemna ca ei sa spuna “nu” cererii de putere a FBI-ului. Introducerea securitatii in sisteme de la inceput, in loc sa i se faca loc, daca se poate, la sfarsit, ar oferi siguranta dorita, in timp ce libertatile civile s-ar pastra.

Evenimentele din 9-11 au demonstrat nevoia Americii de a-si concepe din nou infrastructurile publice pentru securitate. Ignorarea acestei nevoi ar insemna o alta tragedie.

Motociclofascismul (Răspuns)

Am găsit AICI un articol de Mircea Mihaieş, căruia doresc să îi răspund.

“Cu batranii care au votat pentru PSD am ajuns chiar la un proces. „Oierii mintii” raspanditi prin provincia americana vad si acum in mine un element periculos pentru poncifele „corectitudinii politice”, pe care ei le consuma pe paine.

Dar toate aceste categorii mi se par de-a dreptul benigne fata de motociclisti.”
V-aţi gândit vreodată că e posibil chiar ca şi unii motociclisti să fi votat în favoarea PSD? Nu ştiu dacă au votat sau nu, dar va întreb… ar trebui decapitaţi? Poate ar trebui să facă toţi o listă, să v-o trimită, spre a suporta consecinţele acestei impertinenţe? Se numeşte libertate de opinie, de care dumneavoastră vă bucuraţi din plin. Numai că poziţia de profesor v-a oferit senzaţia de deţinător al adevărului absolut. Păcat, aţi fi putut avea această senzaţie şi fără să “îmbogăţiţi” minţile studenţilor cu afirmaţii de genul “PSD-ul e rău, motocicliştii sunt răi, noi vrem proces”. Era suficient să vă închideţi în baie şi să repetaţi în faţa oglinzii.

“Din fericire, in Romania fenomenul n-a luat inca proportii de masa. Dar chiar putini fiind, motociclistii reprezinta un pericol considerabil. Ceea ce te frapeaza la individul calare pe motocicleta, atunci cand trece pe langa tine ca o sageata, nu e viteza, ci nesimtirea. El intrupeaza genul respingator care, la o coada la bilete, la un ghiseu, la un examen se „baga” inainte, convins ca universul exista pentru a-l servi pe el.”

De ce “din fericire”? Toată Europa încearcă descongestionarea traficului, încurajând transportul pe motociclete, motoscutere şi biciclete, numai dumneavoastră pare să vă convină de minune poluarea. Nici nu e de mirare, doar am constatat deja cât sunteţi de intoxicat. Nu pot, totuşi, să nu vă felicit pentru incredibilul spirit de observaţie care vă permite să vedeţi nesimţirea cuiva chiar şi atunci când acesta se deplasează “ca o săgeată”. Pentru că aţi afirmat “ATUNCI CÂND trece pe lângă tine ca o săgeată, te frapează nesimţirea”. Dacă se poate, vă rog să dezvoltati ideea nesimţirii săgeţii. Probabil că şi alţii vor simţi nevoia să îşi schimbe titlurile lucrărilor în funcţie de această proprietate. Vom avea, de pildă, “Zbor în bătaia săgeţii nesimţite”.

Observ că menţionaţi coada de la bilete, unde motociclistii provoacă neplăceri. Dacă vă referiti la cozile de bilete pentru transportul în comun, e clar de ce nu aveţi cum vedea acolo aceste persoane. Autobuzul nu e chiar “săgeată”. Dacă vă referiţi la coada de la cinematograf, vă asigur că de acum înainte nu veţi mai întâlni motociclişti acolo. Filmele se pot descărca şi de pe internet, iar “respingătorii” nu îşi doresc să frecventeze locuri în care i-aţi putea inoportuna cu prezenţa. Cu certitudine dumneavoastră nu vă puteţi referi la cozile la bilete de la teatru, pentru că niciodată nu s-a semnalat prezenţa unui domn cu ochelari de cal în hol sau în sală.

“Incapabil de altceva, infecteaza mediul inconjurator cu bacteriile unei boli incurabile: nesimtirea motorizata.”

… Spre deosebire de dumneavoastră, care o promovaţi cu succes pe cea pedestră.

“Motociclistii sunt, in general, oameni tineri, ba chiar adolescenti abia iesiti din liceu – intr-un cuvant, fiinte care nu aveau cum sa interiorizeze ideea de raspundere sociala. Ei nu se inchina zeului-ratiune, ci calului-putere incalecat cu o aroganta pe cat de dezgustatoare, pe atat de prizata in grupul din care fac parte.”

Sunteţi scuzabil doar datorită vârstei, implicit a posibilei senilităţi. Tinereţea nu este o boală sau o cicatrice, decât privită prin ochii unui frustrat care trage plosca în urma lui. Tinerii nu se închină calului-putere, ci il fac pe el să li se închine. Asta în primul rând. În al doilea, zeul-raţiune nu pare a fi nici obiectul dumneavoastră de cult, ci mai degrabă Statul de Plată. Scrieţi despre aroganţă cu o ipocrizie cel putin dureroasă. Cu toate astea, trebuie să ştiţi că vârsta motociclistilor variază între 16 şi 70 ani. Motocicleta este un mijloc de transport, nu neapărat un apanaj al vârstei fragede. Un nume care sigur vă este cunoscut este Călin Popescu-Tăriceanu. Alt nume care ar putea să sune un clopoţel în vidul ce-l purtaţi pe umeri este Dan Bittman.

“N-am vazut o statistica a accidentelor de circulatie provocate la noi de motociclisti.”
Daca aţi fi studiat o asemenea statistică, aţi fi privit lucrurile din alt unghi.

“Dar stiu foarte bine ce stres induc soferilor, ce crispare se instaureaza atunci cand, din dreapta si din stanga, tasnesc tot felul de purtatori de casti lucioase, tocmai bune sa ascunda micimea creierelor.”

Înainte de obţinerea examenului de conducere, se susţine un test psihologic. Din păcate, acesta nu reuşeşte să “cearnă” toţi stresaţii şi toţi crispaţii, astfel încât unii dintre ei ajung pe străzi cu volanul în braţe. Dacă sunt crispaţi la vederea unei motociclete, gândiţi-vă numai ce stop cerebral îi poate lovi la vederea unei basculante. Casca are scopul de a proteja creierele de dedesubt, creiere care au valoare pentru posesorii lor şi pentru instituţiile şi organele care au impus această regulă. Dacă sunteţi atât de ferm convins de valoarea encefalului din dotare, vă sugerez să încercaţi impunerea portului de cască de protecţie şi în rândul profesorilor universitari de la facultatea unde predaţi. Nu deznădăjduiţi, toţi avem o şansă! Casca dumneavoastră poate să fie mată. De dedesubt, fruntea înălţată de calviţie luceşte suficient.

“Faceti o ancheta printre soferi si veti afla cum stau lucrurile cu adevarat.”

Dumneavoastră aţi făcut o ancheta printre şoferi? Doar printre şoferii de TIR şi microbuz? Aceiaşi care v-au împrumutat, cu generozitate, ideile?

“Motociclistul nu circula, ci se furiseaza.”

Nu scrieţi, ci flegmaţi.

“El nu respecta regulile majoritatii, ci le scurtcircuiteaza, batandu-si joc de „conformismul” celorlalti. El nu permite, nu admite si nu-si imagineaza ca datoreaza vreo urma de respect participantilor la trafic.”

Dimpotrivă, motociclistul ştie la ce risc se expune, şi respectă ceilalţi participanţi la trafic tocmai pentru că ţine cont de propria vulnerabilitate. Nu rişti să superi un taximetrist pălmaş, când ştii că poate trage de volan şi vei ajunge sub roţile lui.

“Ce ma scoate din minti la motociclisti nu e, pana la urma, agresivitatea stilului de-a conduce sau viteza prosteasca”

Spuneţi că vă scoate din minţi? Mă întreb ce reacţie vă produce o posibilă întrebare stupidă, adresată de un student. Poate Ministerul ar trebui sa analizeze mai atent starea sănătăţii psihice a cadrelor didactice. Accidente se pot întâmpla oricui. Consider studenţii timişoreni în pericol.

Cu siguranţă, dumneavoastră conduceţi cu o viteză inteligentă şi doctă. Există o zicală destul de veche… “gura bate dosul”.

“Nici macar dispretul pe care ti-l arata cand trec pe langa tine ca nalucile.”

În ce s-a concretizat dispreţul arătat dumneavoastră de una dintre aceste năluci? Aţi fost, cumva, gratulat cu ridicarea unui anume deget, sau pur şi simplu, datorită unui complex de inferioritate v-aţi simţit dispreţuit? Stăteaţi cumva pe trecere deşi semaforul pentru pietoni avea culoarea roşie?

“In fond, oricine isi ia un carnet de conducere face pact cu o lume obiectiv „anormala”.”

Stau şi mă uit la carnetul meu de conducere, pe care tronează zâmbitoare şi categoria “A”. Şi nu-mi aduc aminte să fi făcut un pact cu nimeni, decât cu mine însămi, când mi-am promis să îmi păstrez integritatea fizică.

Se poate, însă, ca dumneavoastră să fi semnat un pact cu “regimul apus”, pentru a primi fantasticul drept de a conduce cu mândrie Lada familiei. Acea lume era, într-adevăr, anormală. Sau poate nu aţi semnat acel pact, rămânând (datorită instabilităţii psihice manifestate mai sus) un simplu pieton. În fond, chiar şi “secu” ar fi putut impune standarde.

“Ce mi se pare inacceptabil e zgomotul infernal produs de motociclete. “

O posibilă explicaţie ar fi că aţi umblat recent la reglajul aparatului auditiv…

“Turate la maximum”

Cum aţi ajuns la această concluzie? Mereu se poate “mai mult”…

“ele sunt niste vehicule ale Apocalipsei, menite sa te zgarie pe creieri, sa-ti ridice stomacul in gat si sa faca tamplele sa-ti pulseze spasmodic.”

Pentru aceste simptome adresaţi-vă unui medic. Nu îmi permit să emit opinii neavizate. Suspectez o malformaţie a stomacului.

“Si atunci, cum sa vezi in cimitirul pe doua roti doar sora motorizata a bicicletei?”

Cum si unii văd în dumneavoastră o persoană capabilă să exprime o opinie. Ştiu, întrebarea era retorică, dar nu m-am putut abţine…

“El e o excrescenta a omului primitiv, a neamului-prost, a complexatului care incearca sa atraga atentia asupra lui. Daca tot nu-l ajuta mintea, macar caii-putere de sub sezut sa-ti arate ce poate!”

La fel cum diploma dumneavoastră este o întâmplare nefericită. Îi compătimesc pe cei cărora pretindeţi că le “luminaţi minţile”. Dacă tot n-aţi putut scrie nuvele, măcar articolele de prost-gust să vă aducă în atenţia publicului…

“Restrictionarea accesului la motocicleta ar trebui, din acest motiv, sa devina o prioritate a organizatiilor, ONG-urilor si partidelor care fac bani vanturand idei ecologice. Motociclistii murdaresc, uratesc si insulta mediul inconjurator mai mult decat oricare dintre vehiculele aflate in uz. Ar trebui inceput cu marirea drastica a taxelor de import si continuat cu sporirea impovaratoare a impozitelor. “

Vă rog să mă scuzaţi că repet această idee, dar poate ONG-urile sau orice alte organe abilitate ar trebui să studieze starea psihică a profesorilor.

Motocicliştii nu pot murdari, pentru simplul motiv că, purtând acea “cască lucioasă” nu pot fuma, implicit nu pot arunca chiştoace, nu pot consuma băuturi sau mâncăruri ale căror ambalaje să le arunce pe geam, şi nu pot transporta gunoaie în remorcă sau portbagaj. Şi dacă mai sus tot vorbeaţi de dispret afişat public, câţi motociclişti aţi văzut cu burţile pe afară, cu degete-cârnaciori “înnobilate” cu câte un ghiul plin de stil şi mâncând seminţe ale căror coji le scuipă pe strada?

“In plus, as propune examene psihiatrice si teste psihologice de-o extrema severitate. “
Câte din ele aţi promova fără a cumpăra răspunsurile?

“Daca tot ne sparg timpanele, macar sa plateasca pentru asta!”
Care e preţul dumneavoastră? Întreb pentru că, poate, unii ar fi dispuşi să plătească …

“Nu sunt, nici pe departe, un dusman al vitezei sau un refulat care, daca nu e el capabil sa faca o isprava, incearca s-o interzica.”
O greşeală comună în rândul ignoranţilor este să asocieze motocicletele numai cu viteza. În orice caz, vă contraziceţi, mai devreme vă deranja viteza “prostească”, de “săgeată”. Vă aduceţi singur elogii nemeritate. Mai bine lăsaţi-i pe alţii să aprecieze cât de refulat sunteţi. În fond, este foarte vizibil. Iar capacitatea de a face “o ispravă” nu aţi demonstrat-o, decât în măsura în care consideraţi o isprăvnicie acest articol înjositor pentru un om de la care se aşteaptă o deschidere intelectuală.

“Nu e nici normal, nici acceptabil – si n-ar trebui sa fie nici „politically correct” – ca o mana de nesimtiti umflati de adrenalina sa terorizeze oameni care n-au nicio vina ca s-au nascut si traiesc in universul plin de halucinatii al unor complexati. Nicio libertate de pe lume nu-ti da dreptul sa calci in picioare libertatea altuia. Inclusiv libertatea de a ramane cu timpanele intregi si nervii nezdruncinati.”

N-ar trebui să fie acceptabil ca un frustrat cimentat în spatele unei catedre mizere, care se bucură (pe nedrept) de o oarecare credibilitate, să emită opinii nefavorabile asupra unei întregi categorii sociale, mai ales când există covârşitoare argumente împotrivă. Nicio libertate a cuvantului nu vă mai poate scoate din groapa în care v-aţi aruncat cu capul înainte. Printre motociclişti se numără medici, profesori, avocaţi, jurnalişti, economişti, etc. Ei sunt oameni care conştientizează răspunderile sociale mai mult decât dumneavoastră, care nu v-aţi putut măcar controla pornirile psiho-agresive.

Cum e cu bătrânii

Am constatat că există oameni care mă deranjează, dar pe care nu mă pot supăra. Există anumiţi bătrâni care îţi inspiră o formă ciudată de respect, pe care nu o poţi ocoli şi nu ţi-o poţi explica, dar în acelaşi timp te incomodează ceva la ei. Şi respectul începe să facă loc unui discret sentiment de milă. E trist să vezi “ce ajung oamenii”. Pe unii îi cunosc de când erau mai tineri, de când nu mă deranjau, de când nu aveau insistenţa specifică bătrânilor. Nu aveau ochii umezi şi nu ma făceau să mă intimidez de bătrâneţea lor. Alţii îmi displac din cauza mirosului lor de… lapte. Unii bătrâni miros a lapte. Nu ştiu cum să îi tratez, nu înţeleg de ce îmi e ruşine de privirea unui cerşetor care tace… Cei care cerşesc discret mă îndepărtează prin atitudinea blazată. Cei care nu o fac, dar arată ca şi cum ar avea nevoie, mă intimidează. Cei care cer în mod evident şi sonor îmi provoacă repulsie. Din toate aceste motive, nu prea dau bani cerşetorilor. Momentele în care pot să le ofer ceva sunt acelea în care reuşesc să trec peste jena pe care o simt când întind un ban unui cerşetor tacut, cu ochi roşii şi mâna ridată şi mă rog să nu mă atingă când le pun moneda în palmă. Cerşetorii mă fac să-mi fie ruşine de mine, nu neapărat să am un sentiment de vină pentru ce am (foarte puţine din lucrurile pe care le am sunt câştigate de mine). Senzaţia de policlinică. Bătrânii care stau pe hol, înghesuiţi pe o băncuţă, care se uită rece sau care încep discuţii interminabile despre “de ce era bun Ceauşescu”. De ce atâţia bătrâni trăiesc în mizerie şi se complac în ea? Pe unii îi vezi că au renunţat la demnitate şi îi ocoleşti instinctiv. Când nu ai cum, încerci măcar să le eviţi privirea. Şi stai în picioare, ca ultimul condamnat la tinereţe, când în jurul tău bătrâneţea îşi etalează rănile cu mândrie. Singurul lucru pe care îl mai poţi face e să te rogi să nu traieşti cât au trăit ei, ca să nu stârneşti şi tu, altcuiva, aceleaşi sentimente. Nu e aşa că ţi-e jenă să-i spui unui bătrân că ai salariu “n” milioane, când el mărturiseşte umil că din pensia de 200 RON economiseşte pentru propria înmormântare?

Test de religie

Pe un alt blog, am gasit un test referitor la religia pe care ar trebui sa o am. Rezultatul… dupa cum urmeaza:

You scored as agnosticism. You are an agnostic. Though it is generally taken that agnostics neither believe nor disbelieve in God, it is possible to be a theist or atheist in addition to an agnostic. Agnostics don’t believe it is possible to prove the existence of God (nor lack thereof). Agnosticism is a philosophy that God’s existence cannot be proven. Some say it is possible to be agnostic and follow a religion; however, one cannot be a devout believer if he or she does not truly believe.

agnosticism 79% Buddhism 67% Hinduism 67% Satanism 67% atheism 63% Islam 58% Paganism 58% Judaism 54% Christianity 46%

Which religion is the right one for you? (new version)
created with QuizFarm.com

Se pare ca sunt agnostica.

Crize

Oamenii au, de cele mai multe ori, nevoie de impulsuri pentru a acţiona. Eu, de exemplu, sunt impulsionată de imperfecţiuni şi/sau nedreptăţi. Dar acţiunile mele nu sunt întotdeauna corecte şi de multe ori imi asum riscul de a răspunde unei situaţii nedrepte cu o atitudine şi mai nedreaptă, indiferent de rezultat. Însă mi se întâmplă rar. Un fel de vendetta justificată doar de o personalitate semi-dubioasă şi, în mod special, ambivalentă. Uneori regret, alteori nu.

Există un om care mi-a spus că e o dovadă de inocenţă să îţi exprimi surprinderea faţă de un eşec neaşteptat sau un succes nesperat. Tind să cred că are dreptate numai la modul general. Nu e doar inocenţă, e deschidere către “public”. Auditoriul trebuie să te vada trăind, altfel uită de existenţa ta. Şi atunci e mai bine să îţi exprimi “trăirea”, decât un surogat de emoţie.

În ultima vreme am devenit slabă şi ezitantă, şi am început să îmi abandonez principiile, unul câte unul… Cu toate astea, încă nu am primit reclamaţii. Îmi amintesc totuşi zilele când eram cuprinsă de compasiune pentru oameni de toate felurile şi de momentele când norocul meu inexplicabil m-a făcut să mă tem de un eşec prea mare… Fiindcă, trebuie să recunosc, am fost o persoana foarte norocoasă în anumite perioade. Acum îi urăsc pe cei care aşteaptă înfriguraţi aprecieri şi laude pentru merite pe care am început să nu le mai văd. Aspecte, aspecte …

Aflându-mă la apogeul weekend-ului, am descoperit o linişte şi o detaşare pe care atitudinea mea nu le lasă în niciun fel să se vadă. M-am obişnuit cu imaginea pe care am promovat-o: aceea de veşnic agitată. Însă pentru orice lucru bun nu poate exista decât dispariţia.

Uneori aud voci nesigure, care incearcă să pară directe şi tăioase. Niciodată n-am să înţeleg raţiunea anumitor “imagini” drastice în mod fals. Autenticitatea e ceva atât de natural încât … pur şi simplu se simte.

Nu suntem toţi nişte victime.

Am auzit că sunt foarte previzibilă. E un blog de criză.

(Ar trebui menţionat că acest text e scris cu mult timp în urmă.)

Nelimitat

Există zile când timpul se mişcă înainte şi înapoi fără o logica anume, iar obiectele care stau apar în miscare. Ca atunci când trenul stă pe loc în câmp deschis, şi lipsa de imagine clară îl face să pară în mişcare. Imaginea nu e distorsionată, însă tu eşti prea obosit ca sa o mai vezi static. Şi apar “dungile de viteză”.

Mai sunt zile când stai întins pe spate şi te simţi ca şi cum nu ai deloc schelet. Eşti un cauciuc de carne, care nu se poate mişca, în ciuda faptului că te simţi uşor. Şi cauciucul de carne începe să se întindă peste tot patul, diform, piciorul îţi ajunge în gât şi te întrebi cum o să se mute înapoi la locul lui. De obicei piciorul revine când se intorc oasele şi incepi iar să trosneşti.

În faza următoare te mulezi pe orice. Dar de data asta, cu oase cu tot. Simţi nevoia să te apropii de ceva solid, cum ar fi un perete sau un dulap. Şi devii “ăla timidu’, care se freacă de pereţi”. Ei nu ştiu că nu te freci de pereţi, ci doar cauţi o urmă de stabilitate.

O iei razna cu adevărat când peretele începe să nu mai fie acolo unde îl ştiai, şi ai ajuns “ăla timidu’, care nu mai nimereşte să se frece de pereţi”. Abia atunci ai o problemă. Dacă încă dibuieşti pereţii cu mâna sau cu spatele, dacă încă te poţi lipi de ei, nu e cazul să te îngrijorezi. Mai bine ia un tren şi du-te în câmp. Pământul o să îl nimereşti cu siguranţă.

Viaţa e o temă grea. Dacă dragostea trece prin stomac, vai de cei care au ulcer!