Am constatat că există oameni care mă deranjează, dar pe care nu mă pot supăra. Există anumiţi bătrâni care îţi inspiră o formă ciudată de respect, pe care nu o poţi ocoli şi nu ţi-o poţi explica, dar în acelaşi timp te incomodează ceva la ei. Şi respectul începe să facă loc unui discret sentiment de milă. E trist să vezi “ce ajung oamenii”. Pe unii îi cunosc de când erau mai tineri, de când nu mă deranjau, de când nu aveau insistenţa specifică bătrânilor. Nu aveau ochii umezi şi nu ma făceau să mă intimidez de bătrâneţea lor. Alţii îmi displac din cauza mirosului lor de… lapte. Unii bătrâni miros a lapte. Nu ştiu cum să îi tratez, nu înţeleg de ce îmi e ruşine de privirea unui cerşetor care tace… Cei care cerşesc discret mă îndepărtează prin atitudinea blazată. Cei care nu o fac, dar arată ca şi cum ar avea nevoie, mă intimidează. Cei care cer în mod evident şi sonor îmi provoacă repulsie. Din toate aceste motive, nu prea dau bani cerşetorilor. Momentele în care pot să le ofer ceva sunt acelea în care reuşesc să trec peste jena pe care o simt când întind un ban unui cerşetor tacut, cu ochi roşii şi mâna ridată şi mă rog să nu mă atingă când le pun moneda în palmă. Cerşetorii mă fac să-mi fie ruşine de mine, nu neapărat să am un sentiment de vină pentru ce am (foarte puţine din lucrurile pe care le am sunt câştigate de mine). Senzaţia de policlinică. Bătrânii care stau pe hol, înghesuiţi pe o băncuţă, care se uită rece sau care încep discuţii interminabile despre “de ce era bun Ceauşescu”. De ce atâţia bătrâni trăiesc în mizerie şi se complac în ea? Pe unii îi vezi că au renunţat la demnitate şi îi ocoleşti instinctiv. Când nu ai cum, încerci măcar să le eviţi privirea. Şi stai în picioare, ca ultimul condamnat la tinereţe, când în jurul tău bătrâneţea îşi etalează rănile cu mândrie. Singurul lucru pe care îl mai poţi face e să te rogi să nu traieşti cât au trăit ei, ca să nu stârneşti şi tu, altcuiva, aceleaşi sentimente. Nu e aşa că ţi-e jenă să-i spui unui bătrân că ai salariu “n” milioane, când el mărturiseşte umil că din pensia de 200 RON economiseşte pentru propria înmormântare?
Pagina 2 din arhivă
Pe un alt blog, am gasit un test referitor la religia pe care ar trebui sa o am. Rezultatul… dupa cum urmeaza:
You scored as agnosticism. You are an agnostic. Though it is generally taken that agnostics neither believe nor disbelieve in God, it is possible to be a theist or atheist in addition to an agnostic. Agnostics don’t believe it is possible to prove the existence of God (nor lack thereof). Agnosticism is a philosophy that God’s existence cannot be proven. Some say it is possible to be agnostic and follow a religion; however, one cannot be a devout believer if he or she does not truly believe.
|
Which religion is the right one for you? (new version)
created with QuizFarm.com
Se pare ca sunt agnostica.
Oamenii au, de cele mai multe ori, nevoie de impulsuri pentru a acţiona. Eu, de exemplu, sunt impulsionată de imperfecţiuni şi/sau nedreptăţi. Dar acţiunile mele nu sunt întotdeauna corecte şi de multe ori imi asum riscul de a răspunde unei situaţii nedrepte cu o atitudine şi mai nedreaptă, indiferent de rezultat. Însă mi se întâmplă rar. Un fel de vendetta justificată doar de o personalitate semi-dubioasă şi, în mod special, ambivalentă. Uneori regret, alteori nu.
Există un om care mi-a spus că e o dovadă de inocenţă să îţi exprimi surprinderea faţă de un eşec neaşteptat sau un succes nesperat. Tind să cred că are dreptate numai la modul general. Nu e doar inocenţă, e deschidere către “public”. Auditoriul trebuie să te vada trăind, altfel uită de existenţa ta. Şi atunci e mai bine să îţi exprimi “trăirea”, decât un surogat de emoţie.
În ultima vreme am devenit slabă şi ezitantă, şi am început să îmi abandonez principiile, unul câte unul… Cu toate astea, încă nu am primit reclamaţii. Îmi amintesc totuşi zilele când eram cuprinsă de compasiune pentru oameni de toate felurile şi de momentele când norocul meu inexplicabil m-a făcut să mă tem de un eşec prea mare… Fiindcă, trebuie să recunosc, am fost o persoana foarte norocoasă în anumite perioade. Acum îi urăsc pe cei care aşteaptă înfriguraţi aprecieri şi laude pentru merite pe care am început să nu le mai văd. Aspecte, aspecte …
Aflându-mă la apogeul weekend-ului, am descoperit o linişte şi o detaşare pe care atitudinea mea nu le lasă în niciun fel să se vadă. M-am obişnuit cu imaginea pe care am promovat-o: aceea de veşnic agitată. Însă pentru orice lucru bun nu poate exista decât dispariţia.
Uneori aud voci nesigure, care incearcă să pară directe şi tăioase. Niciodată n-am să înţeleg raţiunea anumitor “imagini” drastice în mod fals. Autenticitatea e ceva atât de natural încât … pur şi simplu se simte.
Nu suntem toţi nişte victime.
Am auzit că sunt foarte previzibilă. E un blog de criză.
(Ar trebui menţionat că acest text e scris cu mult timp în urmă.)
Există zile când timpul se mişcă înainte şi înapoi fără o logica anume, iar obiectele care stau apar în miscare. Ca atunci când trenul stă pe loc în câmp deschis, şi lipsa de imagine clară îl face să pară în mişcare. Imaginea nu e distorsionată, însă tu eşti prea obosit ca sa o mai vezi static. Şi apar “dungile de viteză”.
Mai sunt zile când stai întins pe spate şi te simţi ca şi cum nu ai deloc schelet. Eşti un cauciuc de carne, care nu se poate mişca, în ciuda faptului că te simţi uşor. Şi cauciucul de carne începe să se întindă peste tot patul, diform, piciorul îţi ajunge în gât şi te întrebi cum o să se mute înapoi la locul lui. De obicei piciorul revine când se intorc oasele şi incepi iar să trosneşti.
În faza următoare te mulezi pe orice. Dar de data asta, cu oase cu tot. Simţi nevoia să te apropii de ceva solid, cum ar fi un perete sau un dulap. Şi devii “ăla timidu’, care se freacă de pereţi”. Ei nu ştiu că nu te freci de pereţi, ci doar cauţi o urmă de stabilitate.
O iei razna cu adevărat când peretele începe să nu mai fie acolo unde îl ştiai, şi ai ajuns “ăla timidu’, care nu mai nimereşte să se frece de pereţi”. Abia atunci ai o problemă. Dacă încă dibuieşti pereţii cu mâna sau cu spatele, dacă încă te poţi lipi de ei, nu e cazul să te îngrijorezi. Mai bine ia un tren şi du-te în câmp. Pământul o să îl nimereşti cu siguranţă.
Viaţa e o temă grea. Dacă dragostea trece prin stomac, vai de cei care au ulcer!
Sentimentul de vinovăţie e cel mai fals sentiment dintre toate. Omul se auto-denumeşte fiinţă raţională, deci este conştient de rezultatele acţiunilor sale. OK, şi eroarea este un factor, dar mă îndoiesc de răspândirea ei prea largă.
Clerul manipulează masele, încercând să anihileze cea mai pură dintre stări: egoismul. Orientarea omului către sine şi către binele propriu, chiar şi în detrimentul altuia, are ceva de a face cu instinctul de supravieţuire.
Obiectiv vorbind, masele nu ştiu cât de uşor e demontabil argumentul, prin simplul fapt că însuşi Dumnezeu este egoist. De ce nu trebuie să fii egoist? Pentru a fi pe placul lui Dumnezeu. Această cerinţă nu denotă egoism din partea Lui? Daca altruismul ar fi fost trăsătura dominantă a acestei divinităţi, oamenii ar fi fost trimişi să se bucure, nu să se sacrifice (“Fericiţi cei ce plâng”… Păi de bucurie plâng ei?). Însă divinitatea impune limite şi norme morale, generând frustrări credinciosului de rând, care nu observă că “după asemănarea Lui” înseamnă, de fapt, să fii şi egoist. Mai mult sau mai puţin, cât te lasă inima.
Punem în balanţă avantajele şi dezavantajele. Avantajul altruismului necondiţionat ar fi mântuirea, în caz că ea există. Nu este o certitudine, ci o posibilitate, aşa că nu intenţionez să îmi cer scuze pentru că mă îndoiesc. Dacă, prin absurd, nu există nimic superior? Dacă mântuirea şi divinitatea nu există? Rămâne la latitudinea fiecăruia să decidă cât merită sau nu să abandoneze egoismul. Raţional vorbind, DE CE să renunţ la ceva ce aş putea să am?
Nu e o satisfacţie mai mare să faci ceva şi să nu fii prins, decât să faci mereu “ceea ce trebuie”?
Trebuie să povestesc cum am fost Observator la Referendum, din partea unei ONG. Acţiune voluntară (îmi echivala “Practica” la facultate) într-un sat din Ilfov. Pot să spun că a fost o experienţă interesantă, dar cam neplacută.
În primul rând, m-a dezamagit calitatea votanţilor. Media de vârstă era undeva în jurul numărului “cosciug”. Din 460 “electori”, doar jumătate ştiau cu adevărat să semneze. Restul au mâzgălit ceva, un fel de desene abstracte, sau au semnat cu degetul trecut prin tuşieră. Cei mai mulţi au votat prompt, ieşind din cabină în doar câteva secunde. Li se spusese de acasă în care pătrăţel să pună ştampila “ăla de jos” sau “ăla de sus”. Au mai fost şi câţiva care au cerut indicaţii “mamă, ia zi tălică unde sa votez?”. Bineînţeles că nu li s-a indicat CE sa voteze, ci doar li s-a citit întrebarea, cu variantele de raspuns. Până la cabină probabil au uitat care era DA-ul şi care era NU-ul. “Mamaie, dacă vrei să plece Băsescu, pui ştampila pe DA. Daca nu vrei să plece, pui ştampila pe NU”. Atât de simplu … până când o băbuţă cu spirit civic (venise la vot la 08:30) întreabă sincer: “Băsescu e dom’ primar?”. Am ramas muţi. A înfipt votul cu încredere în urnă, şi s-a închinat: “Doamne-ajută!”. Să ne-ajute… că la asemenea electorat, numai Dumnezeu mai poate face ceva! Am votat şi eu pe listele suplimentare, cu declaraţie pe propria răspundere că nu îmi exercit dreptul la vot şi în altă parte. Cred că şi dacă aş fi votat în toate secţiile existente în ţară, tot n-aş fi echilibrat balanţa electoratului analfabet dar convins. Ştampila mea a picat în tăcere, spre deosebire de celelalte, care pocneau definitiv în cabine.
La numărătoare au fost anulate 4 voturi. Trei dintre ele aveau marcate ambele variante, iar al 4-lea vot fusese ştampilat cu generozitate de un cetăţean … pe ambele părţi, de 18 ori.
Membrii comisiei erau consăteni, toţi înscrişi (aparent) în partide diferite. Suspectez totuşi că realitatea nu era atât de diversificată. Preşedintele comisiei era o blondă plinuţă, care mânca în continuu. Admirabil la această comisie este că toţi ştiau să scrie coerent. Un progres enorm faţă de mediul lor de provenienţă. Dând cezarului ce e al său, trebuie să spun că măcar au fost binevoitori şi cooperanţi, n-am întâmpinat ostilităţi. Am auzit că observatorilor independenţi li se mai întâmplă …
Întâi au fost moldovenii. Apoi ruşii. Acestea sunt cele două naţiuni care s-au simţit lezate de acţiunea de reabilitare parţială a Mareşalului Antonescu. Una din motivaţii ar putea fi faptul că hotărârea instanţei române declară legitimă ocuparea de către România a teritoriului Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi a Bucovinei de Nord.
O instanţă românească l-a exonerat pe Mareşalul Antonescu. Ruşii declară că decizia Curţii româneşti este o insultă pentru memoria victimelor celui de-al doilea Război Mondial şi reprezintă o încercare a românilor de a revizui rezultatele războiului. Una din declaraţiile lor oficiale este: “Exonerarea complicităţii naziste, ale cărei crime împotriva civililor în regiunile ocupate de Uniunea Sovietică sunt de neuitat, contrazic esenţa şi logica situaţiei postbelice şi a documentelor finale ale proceselor de la Nürenberg”. Moscova aşteaptă ca instanţa supremă din România să revină asupra deciziei.
Ion Antonescu (1882-1946) a fost conducătorul României în perioada 1940-1944. El a colaborat cu Hitler şi este considerat responsabil pentru moartea a 250.000 de evrei şi a 25.000 de rromi (oare le simte cineva lipsa??). Din ordinul regelui Mihai, Antonescu a fost arestat şi executat în 1946 pentru crime de război.
Decizia de exonerare se bazează şi pe declaraţia Mareşalului Ion Antonescu: “România nu duce o luptă pentru salvarea Europei, ci pentru mântuirea ei însăşi. Victoria ruşilor va duce la pierirea noastră”. Această hotărâre poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În 1948, Departamentul de Stat American a făcut public un document din 23 august 1939, numit “Protocolul secret numarul 3 la Pactul Ribbentrop-Molotov”. Curtea de Apel Bucureşti a luat în considerare acest document în momentul luării deciziei. Protocolul conţinea o ameninţare la adresa României, întrucât Rusia era interesată de ocuparea Basarabiei. Cunoscând toate acestea, condamnarea la moarte a Mareşalului este, evident, nedreaptă.
Ca urmare a arestării lui Antonescu, frontul din România s-a prăbuşit, iar aprox. 130.000 de soldaţi români au fost luaţi prizonieri de Armata Roşie. Majoritatea a fost deportată în Siberia. La scurt timp, ruşii au ocupat România.
Măcar pentru români, firescul dictează să fie mai importanţi 130.000 de conaţionali, decât 25.000 rromi şi 250.000 evrei. Moscova ar face bine să nu se amestece şi acum, în al x-şpelea ceas, în treburile interne ale României. Antonescu îşi merită exonerarea, iar regele Mihai ar trebui să plece fruntea şi să îşi recunoască greşeala. Ordinul “Victoria”, pe care l-a primit direct de la Stalin în 1945, e doar un simbol al umilinţei şi supunerii.
